A sosit anotimpul amintirilor

Nu, așa cum voi descoperi deseori de-a lungul anilor, nu știu răspunsul. Părerea mea despre cât cunosc și cât înțeleg este doar o stare de suficiență din care m-am ridicat și în care am căzut de nenumărate ori. Pe măsură ce mă apropii de un răspuns apar alte mirări, întrebările se ramifică, devin obsesii din care nu reușesc să mă desprind decât atunci când, învăluită în fragmente de adevăr, mă simt ca într-un labirint. Nu sunt ziduri, un singur pas, abandonul, poate aduce eliberarea. Până în momentul în care apare o nouă ispită. O încătușare voită mă oprește în universul care, vreau să cred, îmi va desluși adevărul. Ademenitoare, fermecătoare, covârșitoare dorință! din care mă trezesc plutind într-o cădere liberă în incertitudine. Poate că în realitate nu există acest labirint, poate că răspunsurile nu există, poate nu există nici ispita, nici incertitudinea. Mintea mea generează captivitatea din care nu mă pot elibera, deschide căderi în care mă voi arunca sperând că fiara care stă la pândă, jumătatea care mă însoțește, va fi devorată la rându-i de tot ceea ce mă ispitește pentru ca apoi să se instaleze liniștea. Vreau eu să pierd această frumusețe? Fiara și omul, față în față! Lupta continuă din labirintul imaginației este tot ce poate fi mai frumos. Nu resemnarea, nu acceptarea necondiționată, nu lipsa cutezanței! Cuprind cu palma brățara veche din argint masiv. Este destul de lată şi are montate în lipituri perceptibile, fără o finisare deosebită, pietre semiprețioase. Bărbatul cu fața fără expresie, dar cu ochi pătrunzători îmi explică.

– Nu este coral, nu ați știut. Cea din mijloc este basamit, celelalte două, montate în stânga și în dreapta pietrei negre sunt numite jasp-peisaj. Cele roșii sunt… nu mai știu cum se numesc, spune       mângâindu-și ceafa, afișând un zâmbet palid. Coralul se mătuiește în timp pentru că are structură spongioasă, piatra aceasta a rămas lucioasă, timpul nu a reușit să lucreze asupra ei. Este tot jasp, dar roșu, parcă i se mai spune cumva… În trecut jaspul era considerat canalizator al energiilor negative, le trimitea înapoi spre cel care le-a declanșat. Chiar era folosit pentru farmece! Crede că mă entuziasmează povestind despre proprietățile jaspului. Culoarea pietrelor este curată, cu mici pete, rotunjimi care accentuează lumina pe care o captează, amestec de nuanțe portocalii, roșcate, brune, un joc de lumini care se aprind și mă vrăjesc.

Așa l-am cunoscut, trecând prin fața vitrinei lui. Cumpără argint cu un leu gramul. Poate că anunțul reprezintă imaginea grăitoare a afacerilor în acest domeniu, nu știu, încă nu am deslușit dacă acest mesaj este gândit pentru a convinge, sau doar pentru a atrage pe cei nefericiți, care vor să scape de amintiri pentru câțiva bănuți, sau este o invitație la reciclare, așa cum în zilele de astăzi suntem învățați, sau… aș putea continua cu presupunerile, dar la ce bun? Fiecare are motivul lui, pentru ceilalți nu reprezintă prea mult această alegere.

Era acolo cu rîsul lui grotesc, eu de partea opusă cu zâmbetul șters. Aveam de ales. Afacerea lui constă în înzecirea sumei dacă poate vinde bijuteriile fără prelucrare, sau prin transformarea acestora în diverse aliaje pe care le folosește în repararea bijuteriilor și a obiectelor decorative care și-au pierdut aspectul din cauza timpului. Uneori bijuteriile, inutile pentru posesori, devin sursă de certuri în familiile celor vârstnici, devin ultima alegere în cazul unei probleme financiare, entuziasm pentru nepoate, lacrimi pentru nurori, acceptarea unei evidențe, timpul nu iartă, strigă ele nemiloase! Sau… cine știe care poate fi motivul care duce la această alegere?!

Fiecare obiect adus aici este încărcat de amintiri. Este un univers care mă ademenește, în care pot păși cu ușurință datorită varietății obiectelor. Acesta este locul în care se adună amintirile, unde circulă, unde sălăjluiesc la nesfârșit între cele două  tabere, a celor care vând și a celor care cumpără.

– Mi-ați cerut, v-am arătat. Nu vă întâlniți deseori cu astfel de brățări. Sunt din ce în ce mai rare zilele în care se vând vechituri, spune el. Nu mai este nimic de vânzare, s-au dat toate. Sunt unicate, cu adevărat valoroase, mai spune el vesel, încercând să mă convingă. Brățările devin valori pentru că vreau să cumpăr. Dacă aș fi vrut să vând, rămâneau vechituri! Dau din cap, crede că îl aprob. Nu vrea să insiste, amintește doar că trebuie să aleg și încă repede, are cumpărători. Îi zâmbesc fad, nu mă interesează argumentele spuse în speranța că mă voi decide, oricum îmi este foarte clar că am ales din prima secundă. Deciziile mele în privința bijuteriilor sunt impulsive. Îmi place bijuteria sau nu, dacă aleg nu mă poate face nimic să mă răzgândesc. Distructiv mod de a gândi, mi se spune deseori. Poți să te mai gândești… Poți reveni după o vreme. Da, pot, numai că pentru mine constituie distrugere tocmai această tergiversare. Inima este cea care alege, nu rațiunea. Instinctiv trebuie să știm ce iubim, ce ne-ar putea bucura, ce ne-ar putea defini. Trăim și pentru emoția pe care o descoperim privind, ascultând, așteptând, numai că, referindu-mă la bijuterii, alegerea rațională este de cele mai multe ori supusă calculelor născute din pauperitate, fie ea și spirituală. Rațiunea? Când intervine rațiunea în astfel de alegeri rămân deconcentrată, risipită, pentru că răspunsul nu mai este simplu. Alegerile noastre ne pun în fața consecințelor pe care le suportăm, mai devreme sau mai târziu. Putem risca orice pentru a ne susține deciziile numai dacă avem convingerea acelor alegerii. Iubesc bijuteriile vechi așa cum iubesc tot ce este impregnat de amintiri. Mi se spune deseori că aleg lucruri bătrânești, mă amuză ideea… un pic altfel, spun eu, nu bătrânești, doar altfel… Sună grav, dureros, tensionat, cuvântul bătrânețe. Vechi este similar cu altfel, este despre cum am putea fi, sau cum nu trebuie să fim, despre cum au fost și despre cum noi nu mai avem șansa să devenim. Altfel ar putea fi o alegere, a fiecăruia, o formă de cunoaștere care ne poate aduce prin comparație o transformare, o redefinire a valorilor. Altfel este despre cum putem desluși căile spre noi!

– Spuneți-mi, în timp ce vorbesc privesc brățările, care este prețul acesteia? Toate trei sunt masive. Două dintre ele au o piatră mare, poziționată central. O ridic pe prima și o privesc în lumină. Compar. Una are un onix, cealaltă un coral, piscini uriașe în care se zbat nostalgiile anilor de demult. Vulgarizându-le frumusețea prin supradimensionare, bijutierul a montat pietrele într-un suport lat din argint. Sunt impulsive, acaparatoare, umane. În ultimă instanță așa sunt oamenii, grotești uneori, vulgari, puerili prin lipsa profunzimii în momentele de impulsivitate, tributari stărilor pe care nu le pot controla. Cei care au depășit astfel de stări, analizându-le după o vreme ar putea avea aceeași părere, suntem speciali, diferiți, captivanți prin unicitatea comportamentului. Un pic încărcată mi se pare cea pe care o privesc insistent, cea de-a treia, după ce am așezat-o pe încheietura mâinii. Este grea. Rostesc ceea ce gândesc și urmăresc privirea celui care așteaptă răspunsul.

– Cam agresivă montura, încărcată. Se vede lipitura…

Parcă inima celei care a purtat-o a crăpat și a avut nevoie de chirurg, gândesc. Irizațiile pietrelor strigă spre mine un adevăr pe care nu reușisem să îl înțeleg singură până în acel moment, supraviețuirea. Acolo, în interiorul pietrelor erau durerile și bucuriile timpurilor trecute, de partea cealaltă, în teaca lată de argint, continuitatea, prezentul. Suportul lat în care au fost montate este balastul vieții. Pietrele sunt acele perioade de fericire sau tristețe, de intensă pasiune sau totală disperare ale vieții lor. Emoțiile care îi definesc sunt ascunse în crevasele care se deschid în firișoarele ce străbat luciul pietrelor.

– Spectaculoasă, mi se răspunde! Diferită, lucrată manual.

– Cine le-a adus? Au fost toate ale aceleiași persoane? Dacă se lasă atras în discuții este interesat să vândă, mai mult decât sunt eu să cumpăr, gândesc probând între timp și celelalte brățări.

– De unde știți că este aceeași persoană? Intră în jocul meu, probabil nu are chiar atât de mulți clienți cum vrea să cred. Sau doar are chef de vorbă, atitudine necesară comerciantului care vrea să convingă.

– Nu știu, presupun. Parcă a lucrat la ele un singur bijutier. Lipiturile sunt nefinisate, monturile sunt similare. Dimensiunea pietrelor este asemănătoare, doar coralul este mai rotunjit și mai plat. Grosimea mâinii care le-a purtat este cel mai bun argument. Brățările fuseseră arcuite pe același braț. Nu spun cu voce tare ultimul gând, spun doar că o opresc pe cea pe care o am pe încheietura brațului. Dacă îmi propuneți un preț acceptabil, limitez veselia bijutierului. Cântarul este dușmănos, neomenos chiar, spun ochii mei în timp ce se schimbă cifrele pe micul ecran al cântarului. Revin la gânduri mai bune rapid, ochii mei zâmbesc, cântarul este mai omenos decât mulți oameni pe care îi cunosc. Amintirile au prețul lor!

– Nu pun la îndoială cuvântul dumneavoastră, dar vreau să mă asigur că este argint. Nu este deloc ieftină… Bijutierului i se arcuiesc nările ca unui cal de curse care s-a oprit din alergare.

– Vreți dovezi, cuvântul meu nu ajunge! Ați mai văzut astfel de bijuterii până acum? În timp ce vorbește se întoarce spre sertarul dulăpiorului din spatele lui și îl deschide. Acolo, printre diverse bijuterii de argint de dimensiuni reduse se află o sticluță fumurie. Pilește marginea brățării și aplică pe locul pilit soluția. Îmi cere inelul pe care îl am, tot din argint masiv și face același test. Locul pe care pune soluția se înroșește. Brățara continuă să sângereze o vreme. Pentru o clipă am simțit că prinde viață. Încerc în gând să opresc hemoragia și mă amuză emoția pe care mi-a stârnit-o neputința. Dar zâmbetul îl vede și bijutierul. Înțelege greșit. Crede că mă bucur, că m-a convins.

– Arvunesc brățara, spun. Eu, pe măsură ce o priveam, o doream din ce în ce mai mult. Cu o condiție, să mă puneţi în legătură cu persoana care a vândut-o.

– Regret, dar nu este profesional, nu pot face așa ceva. Dacă mă gândesc bine, nici nu cred că am cum. A venit, a vândut, a plecat.

– Era un el?

– Era o ea, numai că pentru mine este indiferent, sunt clienți, adică tabăra care-mi aduce profit. Nu contează cine vinde câtă vreme este dispus să primească bănuții pe care îi ofer. Luați sau nu, nu mai pot sta la discuții. Eu insist totuși.

– Dau avansul și revin în două zile. Vă gândiți până atunci dacă mă puteți ajuta. Privesc inelele supradimensionate din vitrină pe care sunt montate pietre pătrate. Ciudat de mari, ciudat de înalte. Parcă aș lua toată garderoba pe mine, așa m-aș simți purtând un astfel de inel, gândisem odată, mi se aprinsese imaginația la vederea unei bijuterii asemănătoare. Atunci mi s-a părut că exagerez, acum consider comparația potrivită. Mâinile mele ar strănuta dacă aș încerca să port un astfel de inel, s-ar opune până aș înțelege. Renunț, deși îmi atrăsese atenția unul care avea piatra similară cu cele roșii de pe brățara pe care o alesesem, montată în același tip de tunică înaltă de argint. Renunț pentru că bugetul este limitat, aici începe să lucreze rațiunea! pe care o detest în astfel de momente, deși are rostul ei, mă protejează. Pentru că degetele mele nu sunt lungi, pentru că este suficientă o singură alegere impulsivă pentru o zi, chiar și pentru mine, pentru că nu mi-a trecut prin minte că ar trebui să întreb dacă ne permitem o astfel de achiziție… Renunț.

            S-ar fi putut sfârși aici această întâmplare, m-aș fi mulțumit cu bucuria pe care mi-o provocase cumpărarea brățării și m-aș fi întrebat o vreme cum arăta femeia care a vrut să vândă amintiri. Spre surprinderea și bucuria mea numai după o lună am primit telefon. Mă aștepta la bijutier o doamnă trecută de prima tinerețe. Bătrână, a glumit ea clipind și pășind atent, încercând să descopere drumul. Ochelarii pe care îi purta erau ineficienți. Zâmbind, din spatele lentilelor îi luceau ochii cu irizații în toate culorile, îmi spune că păstrase pentru mine un inel. Nu voise să îl vândă bijutierului, aflase despre insistența mea de a o întâlni. Și aceasta interpretase greșit interesul meu pentru bijuterii. Nu mi-a plăcut inelul, nu m-a atras înlănțuirea de flori contorsionate care ascundeau o piatră mică de chihlimbar, migala creatorului nu adusese frumusețea pe care eu o căutam. Inelul masiv este potrivit pentru mîinile ei, gândesc privindu-i degetele lungi cu unghii lăcuite. În apropierea magazinului de reparații este un parc. Sunt alei late, bănci proaspăt vopsite, cu umbră și liniște, ceasuri mari, aurite, situate în mijlocul intersecțiilor aleilor, parcă așezate special pentru a ne aminti că timpul nu așteaptă. Acolo, pe o bancă din fața micului lac în care se învârteau rațe sălbatice și lebede, hrănind porumbeii care se agitau în jurul băncii, pășind cu piciorușele lor mici și străbătând fără odihnă aleea în căutarea firmiturilor, ne-am întâlnit de nenumărate ori în următoarea perioadă. Povestea cu lux de amănunte întâmplări din trecut. Unele povestiri erau din tinerețea ei, altele erau amintiri ale povestirilor pe care le reținuse din viața prietenilor, uneori erau doar visuri împletite printre amintirile ei. Uneori povestirile ei deveneau triste și o simțeam stingheră, se ferea să-i văd lacrimile, alteori era fericită, i se umpleau irizațiile ochilor de lumină și entuziasm. Povestea despre un univers care îmi era străin, despre curajul de a fi mamă, despre curajul de a nu trăda, despre nebunia de a te opune destinului, despre dragoste necondiționată, despre alegeri. Povestirile ei se aflau sub semnul alegerilor. Cunoșteam în scurt timp povestea întregii familii, a părinților, fraților, copiilor și nepoților lor. Și nu numai. Povestea unei femei pe care o iubise, pe care a condus-o pe ultimul drum în urmă cu numai câțiva ani, pe care o păstrase aproape de inima ei, mai aproape decât toți cei prezenți în viața ei în acel moment, povestea unei bucurii care a plecat împreună cu ea, prietenia. Părinții ei se despărțiseră imediat după căsătorie, fără a divorța niciodată. Purta numele tatălui pe care nu îl cunoscuse, nu din vina lui, ci datorită alegerii mamei. Nu îi spusese că va avea un copil. Mai târziu, adolescentă fiind, a încercat să se apropie de el, pe diferite căi, numai că niciodată nu a avut curajul să-l abordeze. Astfel a ajuns să-și cunoască bunica și unchii și frații vitregi… de la distanță. Apropierea dintre ea și copiii născuți din noua căsătorie a tatălui a fost dificilă. Au locuit în orașe diferite, nu s-au întâlnit și nu s-au împrietenit. Într-o vacanță, în perioada liceului, a mers într-o tabără la munte. Acolo a fost cazată în aceeași cameră cu Liliana, o blondă cu ochi albaștri și fire veselă, blândă. Râsul ei suna precum clopoțeii de sărbători, capricios și ademenitor. O visătoare, cum îi plăcea să-și spună, care iubea vișinile. Când vorbea despre vișine devenea altă persoană. Parcă îi creșteau la urechi codițe de vișine cu mici muguri, apoi înfloreau și ajungeau la maturitate, cărnoase și zemoase, sângerii! O explozie de fericire se revărsa în preajma ei când vorbea despre lucrurile care îi plăceau. Iubea în egală măsură și vișinile din vișinată, tot din vremea copilăriei. Adulții luau licoarea rubinie și dulce, copiii se delectau cu vișinile strecurate, cărnoase, dulci, zemoase, irezistibile, viclene, delicios de prefăcute.

Prietenia cu Liliana a durat până când aceasta a fost răpusă de o boală hepatică. Tânără, nepregătită, mirată, așa a dispărut prietenia din viața ei, luându-i entuziasmul care o contaminase din primul moment în care o cunoscuse pe Liliana. Acum obosise. Devreme. Nu avea copii, nu se căsătorise. Frica o gâtuise, nu voise să riște. Nu voia să piardă o luptă pe care ceilalți o pierduseră, nu voia să accepte înfrângerea… Alesese singurătatea. Avea o pensie de boală mică, pentru ea era suficientă. Venise momentul în care decisese să vândă, fără regrete, fără tristețe. Nu iubea bijuteriile decât în măsura în care prezentau pentru ea amintiri. Pe cele care erau purtătoare de amintiri plăcute le păstrase la sfârșit. Știa că nu mai are mult de trăit. Fusese la doctori și niciunul nu putuse să îi dea speranțe. Obosise așteptând moartea și începuse să-și piardă timpul prin magazine. Așa îl cunoscuse pe domnul… nu-i reținuse numele. Dăm din umeri amândouă, nu conta cum se numește și zâmbim fără să ne simțim vinovate.

– Brățara pe care ai cumpărat-o este de la Liliana. Mi-a oferit-o în anul în care a murit bunica. Nu am putut refuza, nu am știut ce să spun. Mă atrăgea, mi se părea chiar că o merit. Mai am câteva bijuterii, amintiri pe care nu am cui le lăsa. Vreau să-ți dăruiesc ceva, alege orice din ce am adus.

– Nu pot să primesc, amintirile nu pot deveni cadouri.

– Alege orice, nu mă poți lipsi de prea mult. Știu că va fi cineva care cunoaște valoarea bijuteriei pe care o poartă. Va fi o amintire plăcută.

– Dacă pot alege, oferă-mi altceva.

– Nu mai am nimic de oferit, răspunde tristă, resemnată, iar irizațiile ochilor ei strălucesc ciudat.

– Mai ai, lasă-mi povestea pe care mi-ai spus-o în zilele în care ne-am întâlnit. O spun mai departe, poate vor fi mai mulți cei care vor înțelege rostul bijuteriilor.

– Poate… mai așteaptă o vreme. Pare nehotărâtă. Renunț să insist. Dau curs primului impuls. Aștept. Așa ne cere sufletul câteodată, să alegem liniștea. Tac, tace și ea. Tac toate amintirile pentru o clipă.

Din acea zi nu a mai venit, deşi mai erau multe de povestit, am crezut că a ales să le păstreze pentru ea. Curând am înțeles că nu mai avea cum veni. Nu mă uitase în parc așteptând-o, nu se îndepărtase de mine.     M-a sunat bijutierul. La magazinul lui fusese adus un pandantiv de aur și un plic pentru mine. Am primit plicul mirată și a trebuit să îi explic bijutierului că nu i-am stricat afacerea. I-am arătat biletul pe care era notată o singură propoziție. A sosit anotimpul amintirilor!

Nu era nimic interesant. El era doar vânzător de vechituri…

Sursa foto: 2.bp.blogspot.com