Maria FilipoiuMaria Filipoiu
14.10.2015

Sonetul iubirii perfide

Se stinge nădejdea iubirii perfide

Pe câmpul înverzit al speranțelor

Ce-și iau vigoarea din rădăcini de dor,

Dar la umbra așteptării zac ofilite.

 

Pe rază de cuvânt, cu dorul își ia zbor,

Speranța ce plânge pe versuri cernite,

Dar cade în abis, cu aripi zdrobite

De nostalgia amintirilor ce dor.

 

În sufletul plângând de aripă frântă,

Iubirea perfidă se întoarce râzând,

Ca-n el să îngroape nădejdea plăpândă.

 

Iar dorul ce se zbate în ochi lăcrimând,

După speranța iubirii pierdute,

Se revarsă-n condei cu lira din cuvânt.