Gabriela Botici Când codrul tace, să nu plângi. Concepe gândurile tale
Și țese printre rădăcini sinapsa unui ieri ce doare.
Pleca-vor clipele, trăind, în emisfere viitoare,
Vor înfrunzi pentru neant, rănite palme, ramuri goale…
Când râul plânge, să nu taci. Curgerea lui, în fiecare
Va condamna tacit, sclipind în nopțile ce-ți stau în cale,
Din fluture cădea-vor vești, unind cărări între spitale
Și ploile nu vor cădea să spele zilele murdare.
Un cer de smoală vei zări, iar gânduri negre vor ucide
Lumini și suflete pierind în ignoranța unui mâine
Ce nu aude niciun Dor în frunza sfântă ce se-nchide.
Deschide ochii să auzi și urletele din retine
Și lacrimile ce se sparg în mii de vise insipide,
Dar nu lăsa copacii muți… încearcă să-i aduci la tine…
