Sonet LXXI

Ce trupuri,Tu, ne-ai plămădit că nu văd dincolo de timp
Și n-aud glasuri din pământ și nici tăcerile din gând?
Vorbesc tăcut în limba lor, dar glasul mut nu-l simt curgând,
Purtăm doar doliu-n noi, criptat, deplângem moartea-n contratimp.

Un murmur plin rămâne gol, din viață-n viață alergând
Răstălmăcind într-un neant o căutare în răstimp.
Ne-ai transformat din Cer în lut și ne-ai lăsat un anotimp
Să învățăm cum să murim, ca jerbe reci de flori, pe rând.

Ce gânduri ne-ai mai plăsmuit că zboară-ntruna fără rost?
Loviți de ziduri, ne-ai trimis să ne ucidem pentru trai
În care nu vom dăinui, doar ne dorim un adăpost,

Să potolim setea de dor, să nu vedem în „ești”, „erai”,
Dar clipa trece rătăcind și tot „ce e” va fi „a fost”.
Plecăm tot singuri, dezbrăcați, cum am venit, dar fără grai…