Gabriela BoticiNu pierde lacrima pe vreascuri, pe ce se frânge, ce-i uscat,
N-o da cenușii ce e moartă, nici fumului scăpat de ceară,
N-o risipi pe lucruri stinse, pe visuri care nu mai zboară,
Nu plânge ce nu are viață, nici crengi uscate, e păcat.
Nu o lăsa să cadă-n voie, salveaz-o pentru înc-o seară
Pentru ce-i viu, pentru lumină, pentru un zâmbet delicat,
N-o risipi pe clipe șterse, pe umbrele ce au plecat,
Reține-o pentru ramul verde, oprește-o pentru floarea rară.
Căci plânsul, ca o ploaie fină, e dar ceresc, e rod divin
Nu îl lăsa în focuri rele ce-n scrum se duce-ntr-o secundă
E strop ce poate să rodească, e cântec viu dintr-un suspin.
Păstrează-l ca pe o comoară, ca roua-n zori să te pătrundă,
Și lasă-l să te răcorească doar când tăcerea naște-un crin
Lângă iubirea ce-ncolțește trăirea veșnică, fecundă.
