Am înțeles că-n toate există câte-o mască,
Ascunde o durere sau poate o frustrare –
Dar nu mă-mpac când vălul e tot în transformare
Și nu-nțeleg persoana cum poate să trăiască
Cu zecile de fețe, stârnind în fiecare
Uimire și tăcere, schimbarea-i nefirească.
Un suflet are omul. Cum poate să-ngrijească
Atâtea gesturi tulburi ce n-au asemănare?
Mi-e frică de-aste farse, mi-e teamă de-ntuneric!
Cu spirite-nglobate în corpuri camuflate
Ce lasă câte-un zâmbet din suflul cadaveric.
M-ascund de trupuri goale căci mintea mea nu poate
Pricepe aste lucruri cu izul lor himeric,
Mă-nchid, din nou, în mine, cu gânduri decupate.