Gabriela BoticiPe raftul vitrinei amare, când urmele umbrei uitate,
cu dorul de azi vor răzbate, durerea, prin zori viitoare,
va naște doar frunze uscate și tot ce nu poate să zboare.
Sădește în mine o floare, să-mi ducă tristețea în spate!
Pahare atent așezate, săruturi purtau fiecare
în timpul cu zilele clare, când viața avea libertate.
Din poze, sărace-n culoare, priviri estompate și mate
presară lumină-n păcate. Atunci amintirea mă doare.
O broșă frumos colorată, inelul cu piatra căzută,
batista ascunde în cută târzia și ultima pată
din partea candidă, brodată cu litera astăzi cernută
de anii ce nu împrumută secunda în huma săpată.
Când clipa va cere și plată, ființa va fi nevăzută,
pieri-va în lumea trecută, ascunsă și fără durată.
