Gabriela BoticiMormântul formelor ascunse, cortina zărilor furate
Îmbracă zorii într-o taină, un abur dens care destramă
Și gândul rătăcit de frică și visul care stă în ramă
De teama mantiei ce-nghite frumosul prins în falduri mate.
Perdea de umbră fumigenă cu iz pâclos ce doar declamă
O lacrimă pierdută-n grabă, s-aline ce-am uitat în spate
Un șir de urme rătăcite și visurile estompate
De vălu-n care definitul stă doar pe-o muchie de lamă.
Sărut abscons de frunze ude se sprijină acum pe fața
Și sunet hâd, tăcut și rece dezgroapă clipele zgârcite,
Pășesc firav prin ziua oarbă ce doar obscurul mă învață.
Veșmântul necuprins de soare speranța astăzi o omite
Lăsând pădurea să-și găsească copacii îmbrăcați în ceață
Și liniștea încet s-adoarmă ecoul razelor zdrobite.
