Gabriela BoticiPăpușa cu ochii de sticlă în casa cu suflete mute
Privește aceleași decoruri ascunse în timpuri ce uită
O filă desprinsă din viața ce parcă a fost plăsmuită.
Nimicul rămâne în urmă, doar goluri ce vin să strămute
Durerea în palma tăcerii, doar lacrimi acum mai recită
Vitrina cu vise purtate și umbre demult dispărute,
Ascunse sub praful uitării, pierdute, nu pot să sărute
Un vis ce s-a stins într-o noapte, o urmă de dor rătăcită.
Pășesc în neantul ce urlă cuvinte prin ziduri stinghere
Morminte de glasuri plecate și gânduri criptate-n perete,
Răceala pătrunde în toate și teama persistă-n unghere
În camera-n care odată în vaze erau margarete
Și zâmbete prinse în horă, iar toate puteau să ofere
Căldura trăirii senine, iubirea ce n-are regrete.
