Rodica Oniga Mirosul de puşcă bate pe umeri
tăind pruncul zilei de sub noi.
Ploaia adâncului n-are să ne sape,
însingurarea uneltită spre flori,
la fel cum n-are orologiul crinului să ne adape
sufletul nestăpânit de fiori.
Acum îmi lipseşte o spadă,
s-o înnod, s-o sfârşesc peste frunţi vinovate,
cum orbul ce urăşte păsări de pradă,
spânzurate de graiul lor plin de păcate.
