Singuratică

„Ești atât de singuratică”, mi-ai spus, iar eu zâmbit, flatată, ca o fostă obeză căreia i se spune că este prea slabă.

Te-ai alarmat: „E grav? Spune-mi, ce ai?”, iar eu am zâmbit din nou, liniștitor de data asta, și te-am asigurat că sunt bine și că îți voi scrie de îndată ce mă vei lăsa singură. Ai insistat să-ți spun ce am, dar eu ți-am răspuns, în doi peri, că nu aveam timp să stau de vorbă. Ai renunțat, în cele din urmă, și te-ai retras, îngrijorată. Sau, poate, ofensată.

Apoi ți-am scris, așa cum ți-am promis.

„Ești prietena mea din copilărie, nu vreau să te îngrijorez sau să te ofensez.

Da, ai dreptate, am devenit o singuratică, dar te asigur că nu e grav. Dimpotrivă.

Cum am ajuns aici? Pe căi ocolite. De-aș fi știut din prima drumul…

În mintea mea se adunaseră atât de multe gânduri, imagini, îndoieli, întrebări și amintiri, încât nu le mai făceam față. Cu cât încercam mai mult să le reprim, cu atât se zbăteau mai tare să iasă la suprafață. Obișnuiau să apară noaptea, ca niște fantome înfricoșătoare, răpindu-mi somnul.

Eu, dacă nu dorm noaptea, sunt ca un zombi toată ziua. Începusem să iau somnifere, dar am renunțat repede, speriată de posibilele efecte adverse. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: ce-ar fi dacă aș fi mai amabilă cu gândurile astea sâcâitoare și, în loc să le gonesc, să le invit, politicos, să stăm de vorbă? Să vedem ce vor de la mine. Zis și făcut.

Fantomele, atât de înfricoșătoare noaptea, sunt aproape timide la lumina zilei. Nu mai dau buzna, toate deodată, ci se așează, cuminți, la coadă. Greșeli și gafe, neînțelegeri și regrete, toate vechi și obosite, nu cer decât să fie lăsate în pace. Să le fie respectat dreptul la uitare. De parcă eu aș fi aceea care le bântuie pe ele, nu invers…

Într-un târziu, un gând răzleț, mai înțelept, m-a dumirit: nu poți să uiți ceea ce nu ierți sau nu accepți.

Ușor de zis, greu de făcut. Dar nu imposibil. Totul este să ai curaj, răbdare și bunăvoință. Lucruri care se învață.

Acum sunt în plin proces de învățare, iar pentru asta am nevoie să mă retrag din mijlocul lumii.

Sunt singuratică, dar nu singură. De-ai ști ce dialoguri vii duc cu gândurile mele!

Dacă mă vezi zâmbind, înseamnă că am mai eliberat o fantomă din trecut sau că am dat peste niște amintiri frumoase, pe nedrept ignorate.

Știi că printre multele amintiri am găsit câteva care nici măcar nu erau ale mele? Cea mai puternică imagine este cu o fată care merge desculță, în iarba cu rouă, ținând strâns în brațe un ulcior plin cu lapte. Trebuie să ajungă repede in vârful dealului, să-i ducă laptele doamnei care își petrece vacanța la conac și să se întoarcă acasă cu banii. Este începutul verii; pajiștea pare un covor verde presărat cu flori albe, galbene, mov și roșii, iar pe cerul albastru este un singur nor, alb și pufos, ca o aripă mică de înger. Fata crede că, dacă s-ar învârti repede-repede, ar crea un vârtej care ar purta-o până la nor. L-ar atinge ușor, apoi ar coborî și și-ar continua drumul până la conac. Pune jos, în iarbă, ulciorul cu lapte, întinde brațele și începe să se învârtească. Amețește, vede albastrul cerului amestecându-se cu verdele ierbii. Florile se transformă în niște comete colorate. Râde, e atât de frumos! Apoi cade, lovind ulciorul. Laptele se varsă și este înghițit de pajiștea însetată. Fata nu mai râde. Ridică ulciorul și se îndreaptă încet spre casă. Știe că urmează să plătească scump momentul ei de fericire.

Amintirea aceasta aparținea mamei mele, nu mai știu cum a ajuns la mine. Am hotărât să o păstrez, dar nu pe toată, mă voi opri la secunda în care albastrul cerului se contopește cu verdele ierbii.

Oh, câte lucruri mai am de făcut…

Acum înțelegi cât de ocupați sunt singuraticii? Stai liniștită, va veni și momentul în care vom putea sta din nou de vorbă, senine ca în copilărie.

Mi-ai răspuns târziu, când aproape îmi pierdusem speranța.

„Mai întâi am fost îngrijorată, apoi m-am simțit chiar așa cum ai bănuit tu, ofensată. Într-o zi am venit spre tine, voiam să te zgâlțâi un pic, să îți cer socoteală: cum iți permiți să o tratezi așa pe prietena ta din copilărie? Am vrut să mă apropii, dar chiar în clipa aceea te-am văzut cum ai plonjat în propriile gânduri ca într-o piscină răcoroasă, vara. Cu o voluptate pe care nu ți-o cunoșteam.

Știi, nici eu nu dorm prea bine noaptea. Cum somniferele nu sunt o opțiune pentru mine, cred că voi urma exemplul tău și, o vreme, voi fi puțin mai retrasă. Vezi, nu spun „singuratică”, am înțeles că acesta este un statut care nu se obține prea ușor. Dar tu mă știi, sunt, în felul meu, o luptătoare.

Cred că am și eu, ascunse printre multele probleme personale, niște amintiri de-ale mamei mele. Să vedem ce pot să fac ele.

Nu știu când vom ajunge la seninătatea din copilărie, dar dacă tu spui că va veni momentul acela, eu te cred. Întotdeauna ai fost cu un pas înaintea mea. Știu că mă vei aștepta cu răbdare, nu ai încotro. Avem atât de multe lucruri să ne spunem.”

Nu ne-am luat rămas bun, nu ne-am spus nici măcar „Pe curând!”. Asta înseamnă că ne vom revedea.

Nu știu dacă am fost mereu cu un pas înaintea ta, dar mi s-ar părea normal să fiu, din moment ce m-am născut și am pornit la drum mai devreme.

Te voi aștepta, desigur, dar nu pentru că nu am încotro, ci pentru că ți-am promis, iar eu sunt o singuratică de cuvânt.

Poate că nici nu va fi nevoie să ne mai spunem acele multe lucruri. Cine mai are nevoie de cuvinte când vede cum albastrul cerului se contopește cu verdele ierbii?