Gabriela BoticiMereu aveai cuvinte albastre în palme.
Le revărsai cu blândețea unui izvor nesecat
oferindu-le cu brațele inimii larg deschise.
Într-o zi de august le-am gustat.
Erau învelite într-o glazură diafană de flori de tei
ca o șoaptă parfumată.
Au depășit capacitatea mea de anticipare.
Un déjà vu pe care l-am așteptat o viață …
sau mai multe.
O scânteie m-a redefinit.
Lumina aceea a deschis realitatea ascunsă
restructurându-mi tăcut sensul ce zăcea
sub pleoapele opace ale neînțelesului.
În acea zi ai lăsat discret ușa sufletului întredeschisă.
Am pășit pe urma pașilor tăi
culoarul pe care mi-am pierdut și mi-am regăsit pașii.
Aromele neașteptate divulgau noi traiectorii
după un algoritm cândva neînțeles
cadența memoriei cosmice.
Am atins nodul de lumină al vieții generând claritate
sinapsă ce a transfigurat identitatea
a redefinit orizontul
din imperceptibil în permeabil
în multidimensionalitate tangibilă
preschimbând totul în emoție pură.
Ajunge să o rostesc în șoapta gândului
și-o pot culege din matricea universului.
Tu mi-ai oferit accesul.
