Și eu l-am iubit pe Nichita

Mă auzi? Nu mă auzi. Mă vezi? Nu mă vezi. Ai plecat? Ai rămas. În muzică și cuvinte. Ai fost? Sigur! Doar eu am dispărut. Câte puțin în fiecare carte. Între ele, cineva cu defect a existat în locul meu, chiar dacă uneori își spunea că trăiește. Mi-aș fi dorit să ne revedem într-o zi. Să vorbim despre izolare și pustiu. Nu ți-am citit ultimele cărțile. De teamă. Ca o formă de lașitate. Am preferat să rămân în povestea mea. Ți-am ascultat doar muzica. La infinit. Atât. Am fost doi nebuni triști ai lui Dumnezeu. Dimineață m-am trezit la ora opt. Nu-mi amintesc coșmarul, dar ceva îmi trăgea pe pernă capul greu. Era visul, neterminat. M-am zvârcolit – transpirată și anxioasă – așa, ca între lumi. Prin pleoapele întredeschise lumina veiozei părea tulbure. M-am ridicat, sprijinindu-mă în palma dreaptă. Ernesto Cortazar cânta în buclă. Totul în jur semăna cu o obsesie. Sau cu un haos organizat. Nesul rece nu m-a dezmeticit. Îmi doream să urmăresc o muscă. Prohibită și ea de lege. Mobilul doar a vibrat. Prostii matinale cu fel și fel de oameni. Mai mulți în unul singur. Ciudat, cândva l-am iubit sau așa am crezut. Vulnerabilă, speriată, neridicată încă din ruina mea, mi s-a părut că citesc un basm. Un basm cu un zmeu – până la sfârșit. Cu o existență civilizată. Pentru că a venit și epoca aceea. De după linie. Mă auzi? El mi-a spus despre tine. Am simțit vârful unui cuțit prin inimă. Și sângele care a stat. A devenit piatră. Doar apa mai curgea prin mine. Și-am înțeles, atunci, cauza blocajului din ultimele zile. Serviciul, drumul înapoi, letargia. Ca și cum lumea avea să se sfârșească. Imobilism, da! Altul decât al tău. Cu o revenire scurtă de două zile. Am crezut că îmi lipsiseră unii oameni (pe care i-am revăzut) și cuvintele lor. Când, de fapt, cel veșnic lipsă își număra în gând ultimele respirații. De ce nu m-am gândit că tu puteai fi? De ce nu am încercat să te găsesc, chiar dacă doar m-ai fi privit? Dar, cum puteam să fac asta? Atâția ani compuși numai din muzică, orgolii și cărți scrise unul altuia! Și-atâția oameni între… Trăim crezând că nu vom pleca vreodată. Și chiar dacă o simțim cum fâlfâie, privim cu aroganță în jurul nedefinit. Știi? Mâine a murit Nichita.

*

Mă auzi? Știu că dormi, dar ești viu. Te simt în jur și cu cât conștientizez aburul cu atât nu mai aud ceasul. Te-ai agățat de limba lui mare. Îl urmăresc cum se străduiește să ticăie. Chopin. Astăzi am vorbit cu un amic despre tine. El a vorbit. Eu am tăcut. Despre tot. Stau în fotoliu. Effi doarme pe umărul meu drept. Îi simt blana moale. Miroase a decembrie. Nu-ți plac motăneii. Mi-aș fi dorit să te învăț. Cine ești, de fapt? Scriu. Greu, față de alte dăți. Parcă degetele tale împing tastele invers. Este noapte. Toate luminile din spațiul acesta imens sunt aprinse. Diana insistă să plătească ea factura. Poate ai văzut-o prin poze. Este frumoasă, inteligentă și ambițioasă. Trăiește departe. Nu contează ce simt. Fiecare apă are cursul său. În ultima vreme am devenit dezordonată. Fixismul lucrurilor mă deranjează. Ca și cum ai esențializa ceva în exces. Pentru că alinierea nu creează întotdeauna spațiu. Sunt… Am vrut să spun… singură. Exagerez. Doar, izolată. Uneori fug de oameni. Alteori îi caut, dar, cel mai des, cineva din afara mea mă poziționează astfel încât să fiu între ei și mine. Nu este bizar să trăiești pe jumătate în fiecare parte a ta. Tu trebuie să înțelegi asta. La televizor se vorbește despre tine. Cu sentimente reale sau false. Pe fereastră se văd luminițele dintr-un pom împodobit. Supertulpina închide Europa, la noi este înghesuială, banii țării împărțiți de PNL și PSD, revolta diasporei carantinate în vămi, 60 de pacienți au murit de covid – vorbe! Nu știu dacă îți vor lipsi. Ai avut vreodată senzația că ești compus doar din piele? Că și vertebrele au ieșit prin porii ei? Că te miști așa, umbră gonflabilă în spatele altora? Eu, da! Aș fi vrut să pot împărtăși asta cuiva. Ar fi râs de mine, sigur! Tu m-ai fi înțeles. Dar vine o vreme când înțelesul nimănui nu mai contează. Se întâmplă când îți poți așeza câte o parte din creier în fiecare palmă. Dar să nu rupi circuitele – printr-un gest abracadabrant sau înțelept. Și atunci accepția nu mai este indispensabilă. Ai convingerea că orientarea, bună sau rea, este unica valabilă. Căci ai nevoie de înțelesul altora doar când ești evaziv. Poate eu divaghez, poate. Este târziu și nu mai știu cu ce parte din mine pot analiza ferm un gând. Mă disipez, Alex! Deși nu vreau! Trebuie să-ți citesc cărțile! Mâine a murit Nichita. Și lui îi plăcea Chopin.

*

Tot noapte. Nu o văd. Doar o simt. Căldura aceea de gheață. Muzica mă topește. Îmi taie respirația de om care a uitat culoarea aerului. Te aud. Unii mint că taci. Răutatea mă sperie. Lupii pot fi îmblânziți. În principiu. Mă contrazici. Nu știu cu ce. Dar semnificația ajunge la mine. Pe Facebook este forfotă. Nu îți place cuvântul. Nici nu ai gândi câți prieteni ai! M-a impresionat o ființă sinceră. I-am zărit scheletul printre cuvinte. Doar câteva. Probabil te iubește încă. Poate știi. Of, Cortazar! Astăzi am avut treizeci de pacienți. Eram bine. Fiecare a dorit să intre. Îi recunosc după ochii de deasupra măștii. Sau card. Ai dezbrăcat vreodată un zid? Au crescut între noi. Cu ce degete să le împingi? Mănușile din palme alunecă peste varul cuvintelor. Trebuie să ai dexteritate pentru a ajunge în punctul nevralgic. Se grăbesc să prindă mașina, străinul, plânsul. Mă asculți? Unii s-au schimbat. Atât, încât nu știu din ce parte să le vorbesc. Cineva mă judecă pentru recomandări. Altcineva mă condamnă pentru ceea ce sunt. Ar dori să fim toți aliniați în fața cerului. Suntem. Înainte de a pleca. Altfel, altfel cum am împiedica haosul? Să avem același IQ mic – îmi zice convinsă, suflându-și palmele înghețate de ură nedeslușită și neputință. Probabil, în alte vremuri, nu s-ar fi ghemuit în tenebrele ignoranței. Această persoană. El, ea, nu contează. Mi-e milă, oricum. Nu-mi vede grimasa. Doar ochii. Dacă ar ști să privească în ei! Este frig, deodată. Nu îl simți. Cei mai mulți își doresc să ne revedem cu bine. Care bine? Ce zâmbet slut! – îl aud pe Dumnezeu. La televizor, marea. Riscuri majore pentru România în perioada următoare. Elicoptere. Sinteza știrilor. Noul plan de restricții. Publicitate. Inima mi-a ajuns în talpa dreaptă. Calc pe ea. S-a obișnuit să nu țipe. În locul ei, aerul desculț. Deschid fereastra. Alt întuneric năvălește peste fotolii, parchetul pătat din loc în loc, trambulina lui Effi și cărțile răvășite de pe birou. Eu ce voi face de mâine? Cu ce ochi îmi vei auzi gândurile? Cineva trântește o portieră. Decembrie, cred. N-aș fi vrut să se întâmple asta. Mă voi rătăci în sfârșitul neacceptat. Și-mi voi îmbrăca pe dos umbra. Păpușile rusești vor ieși singure una din alta. Vor merge la magazinul din colț și-mi vor vinde amintirile. Un coșmar cu apă mare printre blocuri le va da în judecată pentru drepturi de autor. Un altul, în care eram îndrăgostită de directorul unei unități culturale, fost aghiotant pe vremea lui…, mă va învălui într-o emoție nefirească și-mi va înșira păpușile în jurul gâtului. Și ultimul, dinspre dimineață, îmi va pune în palmă degete străine și-mi va vorbi despre singurătate. Mă mai auzi? Păpușile sunt tot roșii. Sar pe rafturile bibliotecii albe și intră una în alta. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mă așez. Apoi, decolorată, mă ridic din acest fotoliu incomod de la Ikea și caut Steaua Nordului. Deși… nu se mai vede decât haina ruptă în coate a nopții. Astăzi a murit Nichita. Îți amintești?

*

Nu știu cu ce deget să împing aerul. Să se facă dimineață mai repede. Nici ce zi, ce oră, ce an este. Te-ai întrebat vreodată din ce este compusă uitarea? În spațiul din capul meu, copacii sunt goi, iar pe tâmplele lumii, timpul, sigur, pare colorat în treceri… Știi? Ți-am citit cărțile de foarte multe ori. Evident, pe Chopin, în buclă. Când ajung la final uit începutul. Și de fiecare dată rup prima pagină pentru a-mi aminti. Astăzi nu am avut ce să mai rup. Aveam între degete decât sfârșitul. Și eu l-am iubit pe Nichita.

14 decembrie 2021