Literatura de azi
Zbucnesc încă-n vale flori multe-n lumină,
E verde-ncă plopul, fereastra păzind,
Dar vezi lumea iernii ce-i gata să vină?
Acoperă coasta zăpada sclipind.
E încă, în inima-mi tânără, vară
Şi-n ea, încă-n floare, un întreg răsărit,
Dar toamna în negrul meu păr se-nfăşoră,
Mi-i capul de brumele iernii pălit.
Se scutură floarea, şi viaţa goneşte…
Rămâi, o, soţie, la pieptu-mi pe veci!
Dar fruntea-ţi ce-n braţele-mi azi se odihneşte,
Ca mâine, la groapa mea, n-o s-o apleci?
Oh, spune-mi tu: primul de-o fi să mor, spune,
Vei pune un văl pe mormântu-mi, plângând?
Şi-o dragoste nouă putea-va răpune
Din sufletul tău al meu nume, curând?
Al văduvei văl de-o să-l zvârli odată,
Agaţă-l la groapa-mi: un negru drapel,
La mijlocul nopţii, din lumea-ntristată
Veni-voi, şi-n groapă m-oi duce cu el.
Să-mi şteargă tăcutele lacrimi amare,
Plângându-ţi credinţa zdrobită-ntr-o zi,
Şi a inimii rană să leg celui care
Şi-atunci, şi acolo, în veci te-o iubi!
Sándor Petőfi
(traducere de Eugen Jebeleanu)
