Ioan Gh. Tofan 
Capitolul III
-din romanul Pe malul de lut al fluviului (Călătorii paralele II-)
Coborâră în apropierea Colosseum-ului. Ionel ridică ochii spre cerul acoperit de norii cenuşii. Constănţeanul, mergând umăr la umăr, îi urmări privirea.
-Nea Ioane, pariez că nici mata nu ţi-ai luat umbrela, deschise el gura.
-Numai la umbrelă nu mi-a fost gândul. N-ai auzit că doamna m-a atenţionat să nu mai vin târziu dimineaţa?
-După ce şi-a tras-o azi-noapte cu avocatul, de ce-ai fi vrut să te tragă pe mata, dacă nu de atenţie? Văd, mai încolo, două cioropine[1] care vând umbrele. Ce zici, ne luăm şi noi câte una?
Corban se uită la cei doi bărbaţi cu tenul măsliniu şi faţa spână, îmbrăcaţi în costume bleumarin şifonate, croite dintr-un material lucios şi subţire, care momeau trecătorii cu umbrele scurte pe care le scoteau dintr-o geantă de vinilin, aşezată la picioarele lor.
-Sunt indieni Nicule, nu romi de-ai noştri.
-Care i-a încliftat şi i-a ouat în costumele alea de doi bani! Atunci ciripeşte mata cu dumnealor, că io sigur n-o să-i înţeleg. Chiar, în ce limbă or fi vorbind?
-Depinde din ce parte a ţării sunt. Sigur însă o rup toţi pe englezeşte. Nu degeaba au fost atâţia ani sub ocupaţie britanică. Numai să înţeleagă cele câteva cuvinte englezeşti învăţate de mine la vapoare.
-Nu cred că n-ai să te descurci, căpitane. Vezi, nu le da din prima cât cer.
Ionel negocie cu ei, reuşind să cumpere două ştifturi de umbrele cu doi euro bucata. Nicu bodogăni, nemulţumit, dar când începu să cadă burniţa, schimbă macazul, declarând:
-Taman la fix ne-au ieşit vopsiţii ăştia în cale.
Cu umbrelele deschise se grăbiră după alaiul excursioniştilor. Când ajunseră în preajma Colosseum-ului ghida le explică de nu pot să-l viziteze. Nu ar mai fi avut timp pentru celelalte obiective. Cine dorea totuşi s-o facă, putea să vină după-amiază, în timpul pauzei de prânz, care, în acea zi, trebuia să ţină până la orele 17.00. Domnia sa avea nevoie de odihnă după noaptea albă pe care o făcuse datorită accidentului de care le vorbise mai devreme. Hotelul nu era prea departe, iar dacă se înţelegeau să meargă patru inşi într-un taxi chiar nu i-ar fi costat o avere. Ce urmau să viziteze la Roma în acea zi, după ce admiraseră pe dinafară zidurile Colosseum-ului şi se uitaseră în treacăt la uniformele falşilor soldaţi romani, lângă care nimeni nu-i oprea să se fotografieze mai târziu, bineînţeles contra cost, era basilica San Pietro in Vincoli, adică biserica Sfântului Petru în Lanţuri.
Ionel nu-şi putea lua ochii de la construcţia circulară a imensului amfiteatru a cărui construcţie află că a fost începută de împăratul Vespasian, dar a fost terminată, opt ani mai târziu, de fiul acestuia, Titus. De fapt, văzută de sus, aria ruinelor uriaşului amfiteatru nu era circulară, ci eliptică.
-Nene, drăcovenia asta parcă-i o cratiţă babană de lut ars, fără toarte, ciobită şi ciuruită de bombe, nu crezi? mormăi pe neaşteptate constănţeanul, uitându-se critic la zidurile înalte ale Colosseum-ului.
-Poate că au bombardat-o nemţii în timpul războiului, îşi mai dădu cu părerea brunetul.
Nu-i răspunse, făcându-şi de lucru cu aparatul de fotografiat. Nu-l mai deranja ignoranţa proaspătului amic, ba chiar înclina să-i dea dreptate, în privinţa comparaţiei trăsnite. Nuanţele alburii-roşietice ale amfiteatrului, dacă le priveai în amurg, întrerupte de găvanele arcadelor şi ferestrelor de pe cele trei nivele, aduceau şi nu prea cu cele ale oalelor şi ulcelelor de lut din gospodăriile rustice româneşti. Luptele dintre gladiatori sau ale acestora cu animale sălbatice, care aveau loc aici în antichitate, inspiraseră pe scriitorii din vremurile moderne să creeze valoroase opere literare, cu predilecţie epice, dar şi pe cineaşti să realizeze filme istorice cu bugete impresionante, ultimul exemplu care-i veni în minte fiind pelicula „Gladiatorul”, unde Russel Crowe făcuse un rol memorabil, iar filmul înregistrase un uriaş succes de casă. Tot aici, se presupunea, ar fi fost omorâţi şi unii creştini care refuzaseră să se dezică de credinţa lor. Persecuţiile împotriva creştinilor atinseră apogeul în timpul împăratului Diocleţian, dar nu existau dovezi că ar fi avut loc execuţii şi în incinta Amfiteatrului lui Flavius, aşa cum mai era denumit Colosseum.
La prima impresie San Pietro in Vincoli părea a fi o bazilică modestă, comparativ cu atâtea catedrale vechi, pe care excursioniştii români urmau să le vadă la Roma, dar şi în alte oraşe ale Italiei. Lipsa unei turle ca şi intrarea modestă printr-un pridvor deschis de o colonadă cu cinci arcade boltite, un portic, cu alte cuvinte, te putea face să crezi că intri într-unul din edificiile medievale oarecare, atât de multe în Roma. Surpriza era însă înăuntru. Operele de artă existente în biserica aceea erau de o valoare inestimabilă. Elena Panait le arătă mormântul lui Antonio Pollaiolo, pictor, gravor, sculptor şi giuvaergiu din secolul XV, apoi le vorbi de sarcofagul cu relicvele celor şapte fraţi Macabei, mucenici ai creştinismului timpuriu, martirizaţi în secolul II de Antioh Epifaniu, regele Siriei. Nu uită, bineînţeles de Lanţurile Sfântului Petru, de unde şi denumirea bisericii, aduse din Ierusalim (unde apostolul fusese întemniţat de Irod în închisoarea Mamertina) la Roma în secolul V de Eudoxia, fiica lui Theodosius II cel Tânăr, împărat al Bizanţului, şi soţie a celuilalt împărat, al Imperiului Roman de Apus, Valentinianus al III-lea. Dar toate acestea păleau dacă îşi îndreptau atenţia spre monumentala sculptură care-l reprezenta pe Moise, marele legislator din Vechiul Testament, cel căruia Dumnezeu îi încredinţase Decalogul, tăbliţele cu cele zece porunci (care pot fi văzute pe frontispiciul oricărei sinagogi din lume), şi reuşise să pună la cale Exodul, Fuga din Egipt a poporului evreu, aflat în robia faraonică, lucrare superbă executată de marele Michelangelo. Magnifica statuie îl înfăţişa pe Moise stând jos, cu tablele sfinte la subraţ, flancat de două statui feminine, ale Rachelei şi Liei, care simbolizau viaţa activă şi cea contemplativă. Impresiona forţa care emana din întreaga statuie, hotărârea conducătorului de a îndeplini misiunea încredinţată de Dumnezeu. Însă ce-i şocă pe vizitatorii români erau cele două corniţe, ca de berbecuţ, de pe capul hirsut al profetului. Probabil şi alţi turişti care trecuseră pragul lăcaşului sfânt se întrebaseră de ce o personalitate religioasă, considerată sacră şi de către creştini, era încornorată. Explicaţia era una destul de alambicată şi ciudată în acelaşi timp. Atunci când Dumnezeu îi încredinţase lui Moise pentru a doua oară tablele cu cele zece porunci, faţa acestuia devenise strălucitoare. În traducere, din ebraica veche, strălucitor ar fi însemnat coarne. Aşa întruchipase Michelangelo tălmăcirea. Opera de artă a fost comandată artistului de către papa Iuliu al II-lea, ca parte a unui proiect dintr-un grandios mausoleu ce urma să fie amplasat în bazilica San Pietro din Vatican. Intenţia era ca monumentul funerar, unde însuşi papa Iuliu al II-lea dorea să se odihnească după moarte, să aibă nu mai puţin de patruzeci de statui. La un moment dat însă înaltul prelat i-a cerut artistului să întrerupă lucrul la mausoleu pentru a putea picta Capela Sixtină. Mausoleul n-a mai fost terminat niciodată, celebrul papă fiind totuşi înmormântat în catedrala Sfântului Petru din Vatican. Aşa că datorită lui Michelangelo Buonarroti, dar şi mecenatului papei Iuliu al II-lea, care a demonstrat că poate să iubească mai mult arta decât propriul orgoliu, omenirea a moştenit două lucrări artistice geniale, statuia lui Moise şi picturile din Capela Sixtină.
Constănţeanul, care îl urmase pas cu pas pe Ionel, avea să se pronunţe tranşant, holbându-se la capodoperă:
-Să mor eu, nene, dacă-i înţeleg pe macaronarii ăştia. De ce l-au pus pe Sarsailă în biserică?
-Nicule dragă, dacă erai atent la explicaţiile ghidei, nu mai puneai acum întrebări tâmpite, nu se mai abţinu Ionel să-l apostrofeze pentru gogomăniile pe care le debita.
Sursa foto: klasstour.ro
