Iulia DragomirIulia Dragomir
27.02.2024

Sete

În noapte, leii dormitau lungiți în nisip.

Și mângâierea-i uneori durere. Ce-ai pățit?

Un accident carbonizase trupul din trecut.

Poate s-au împușcat cu rătăciri secundele de lut.

Cândva priveam spre grote ca spre guri de rai

Și colindam orașul cu lumina-n piept.

Mă bucuram de strălucirea vieții și-n tramvai,

Alunecând pe șine, înspre suflet, drept.

Am dezlegat de pace ghioceii mirosind a zbor,

Încălecând pe curcubeul din lăuntru, dor,

Ca pâinea, am hrănit cu spovedania urcușul în firesc.

Din miazăzi, din apus, ce-am iubit, tot iubesc.

Sunt templul ce-și contemplă harul coborât din sfânți.

Fără de darul cel suprem, scrâșnim din dinți.

Îmi pare c-am sărit din mine-n mine ca într-o cișmea.

Poți să mă bei. Se-nalță peste veacuri ruga mea.