În noapte, leii dormitau lungiți în nisip.
Și mângâierea-i uneori durere. Ce-ai pățit?
Un accident carbonizase trupul din trecut.
Poate s-au împușcat cu rătăciri secundele de lut.
Cândva priveam spre grote ca spre guri de rai
Și colindam orașul cu lumina-n piept.
Mă bucuram de strălucirea vieții și-n tramvai,
Alunecând pe șine, înspre suflet, drept.
Am dezlegat de pace ghioceii mirosind a zbor,
Încălecând pe curcubeul din lăuntru, dor,
Ca pâinea, am hrănit cu spovedania urcușul în firesc.
Din miazăzi, din apus, ce-am iubit, tot iubesc.
Sunt templul ce-și contemplă harul coborât din sfânți.
Fără de darul cel suprem, scrâșnim din dinți.
Îmi pare c-am sărit din mine-n mine ca într-o cișmea.
Poți să mă bei. Se-nalță peste veacuri ruga mea.