Septembrie, pământul în travaliu naște roade,
Când ploaia în șiraguri se desprinde și- apoi cade,
În cutele durerii din care viața smulge,
Poame și daruri pentru nopțile prelunge
Ce-or fi ca să mai vină, așa ca- ntotdeauna,
Când soarele îndrăgostit, predat, lasă doar luna,
Singură să lumineze peste tot albastrul
Zilelor care dispar pe vântul cel măiastru,
Răvășitor în păsările care vor să zboare
De țipăt de durere al facerii ce doare,
S-or mai întoarce poate atunci când vor uita
Că viața, precum moartea este trăire grea.
Septembrie, culori prea blânde ascunse printre daruri,
Septembrie, luna în care vechile amaruri
Dispar sub freamătul de frunze ucise, ruginii,
Foșnind de parcă noi încă am mai fi fost copii
Și parcă vrei să stii de ce urmează să îngheți,
Chiar însuți tu trecând prin moartea miilor de vieți,
În dăruirea lor spre iarna purificatoare,
În care nici măcar durerea însăși nu mai doare,
Pentru că totuși speri că însuți vei renaște
În primăvara cea rotundă a oului de Paște,
Septembrie dar perpetuu, răspunzi la întrebare,
Pământul tău septembrie îți naște sau îți moare?
(Foto: Andi Spot)