Sensuri

Aerul umed și rece al dimineții îmi umplea pieptul fremătând în pasul grăbit spre halta CFR. Trebuia să ajung la Tărtăria, ca în fiecare zi, la școala unde predam. Simt că  patinez pe drumul cu poleiul format în timpul nopții și că sunt singură, ca o ultimă prezență în lume ce-și poartă grijile pe trotuarele pustiite, mergând până în capătul șoselei, dincolo de Uzină, în haltă. Oamenii intraseră deja pe porțile Fabricii, înainte de ora șapte, iar elevii se vor îndrepta spre școli, curând, către ora opt.
Lapovița din cursul serii făcuse ca în dimineața aceasta,  carosabil, trotuare, tot să fie un patinoar de coșmar pentru mașini, dar și pentru pietoni. Mergeam cu pași extrem de mici și nesiguri spre zări la fel de confuze…
Suflarea-mi era precipitată, traversam fără să mă asigur, bazându-mă doar pe auz, la această oră când străzile deveneau aproape pustii în orășelul de pe valea râului Cugir.  Zorii zilei se instalară, iar în lumina naturală  drumul nu mai scânteia precum în luminile nocturne, stradale, deja stinse acum. La șapte și un sfert trenul meu șuieră plecarea de sus, din Gară.
Distanța până în halta din oraș o parcurge în două, trei minute, mă apropii și eu, avansând anevoie pe un patinoar cu totul ostil, nu știu cum or fi reușit oamenii pe care-i văd în haltă să ajungă acolo, eu câștigam cu greu centimetru cu centimetru! Acum o alunecare mi-ar fi fatală, îmi doresc aripi să zbor, apăru locomotiva cu vagoane etajate, de navetiști, ca o imensă omidă albastră ce mă va devora.
De ce alerg eu spre moarte?
Personalul opri în haltă, în câteva zeci de secunde navetiștii urcară și umplură burțile flămânde ale vagoanelor cu geamuri sparte și perne tăiate cu briceagul, dezolant…
Ajung prin dreptul salciei din fața Fabricii, ar mai fi treizeci, patruzeci de pași, auzii fluierul de punere în mișcare a trenului, apucai geanta în brațe și, deși picioarele-mi erau parcă legate, mă agitai într-un fel de alergare, haotică, mă „vedeam” precum într-o filmare cu încetinitorul și aveam plăcerea estetică a acestei „vizionări”, dincolo de riscul de a nu ajunge și urmările inerente, alergam, nici eu nu mai știam de ce și de cât timp, zile sau ani, o făceam spre acel tren, Goliat al disperării, ce porni ușor … pe drumul lui electric.
Da! Locomotiva puse în mișcare omida, văzui fața aspră a mecanicului în geam, orientată cu uimire spre mine, realizai că trenul tocmai pornit frânează și oprește! mă bucurai, zece, cinci pași, se deschiseră ușile acelea ca niște guri aspirante și o mână mă trase acolo sus, fără aer, fără putere, cu inima zbătând în piept, dar unde trebuia să ajung? cu acest abonament asigurator în poșetă, spre ce realități  pornisem cu noaptea-n cap? Și azi , și ieri, și mâine la fel, o rutină împinsă până la robotizare…
Ce destinații, care este totuși rostul acestor drumuri, sensurile lor, ce în niciun caz nu duc undeva, ci mai degrabă nicăieri, cum aș putea spune eu că ajung acolo și atunci? când astea sunt doar niște adverbe ale circumstanțelor, greu de a fi determinate, ce înseamnă acolo, cine mă așteaptă pe mine acolo? Și când? atunci? dar ce înseamnă atunci , când aici și acum lapovița de aseară, oprită peste noapte, s-a transformat în ninsoare, într-un concretism funest, tocmai când trenul mă abandonă în halta unui sat pe valea Mureșului, unde credeam că sunt de neînlocuit, dar nimeni nu este de neînlocuit, mai ales azi, când nu mai circulă mașini, nimic, din cauza poleiului, ascuns acum sub fulgii de zăpadă depuși pufos, deci pornesc pe jos cinci kilometri… pe lângă Monumentul Tăblițelor din Tărtăria, doi kilometri până în satul pierdut în ceață, și încă trei, mai departe…la Școala  David Prodan, în centrul comunal.
         Într- o imensitate albă, pustie și dezolantă, prin istoria celor șapte mii de ani de civilizație cunoscătoare a scrisului imortalizat pe vestitele tăblițe, doar eu, un punct mișcător, într-un prezent versatil, repet: spre acolo, într-un moment numit atunci, mergeam spre moarte desigur, fără să am conștiința acestui adevăr sau sensul vreunui pericol sau al vreunei șanse de a întâlni un animal… poate lup! care să mă însoțească prin singurătate precum într-un film fantastic, până la punctul terminus al călătoriei mele; dacă ar fi existat un sens, măcar unul, oricum nu era al meu, altcineva hotărâse pentru mine, poate destinul?
Nicio mașină pe drum, niciun suflet de om, intraseră cu toții în zona invizibilă, fiecare pe cont propriu, cu ritmul său de mers prin pustietatea iernii, doar eu, dusă de cine știe ce energii ascunse, potrivnice sau nu, eu credeam atunci că așa trebuie, dar nu trebuia, oricine poate fi înlocuit de alții, o sută, cu și mai mare succes fără îndoială, eu mă risipeam pe drumuri fără sens, incertitudini într-un pustiu fără viață, îngropat în zăpadă… crezând că sunt lumină, că voi exersa cu elevii mei, un „si conditionnel” , de exemplu.
Nu, nicio pasăre pe cer, doar obsedanta imensitate albă ce cădea încă și pe care vântul o spulbera înapoi parcă și nu mai știam de merg înainte sau înapoi, poate moartea experimenta curajul meu manifestat în conștiința unei esențe existențiale, de atâta timp!
Nici nu mai știu dacă mai suflu, o fac totuși, văd aburii cum ies din piept , mi-am desfăcut fularul și haina, înaintarea anevoioasă mă încinsese, efortul m-a înfierbântat până-ntr-atât încât am în mine un clocot , nestăpânit și mistuitor, cu toate că sprâncenele-mi erau de zăpadă, iar prin genele îngreunate de gheață abia mai zăream…
Porțiuni imposibil de trecut , pe un carosabil ce nu se mai știe de-i carosabil, câmp sau cer, alunec pe un polei celest, ating talpa raiului,  simt că mă voi prăbuși, dar va fi bine, accept, însă mă reechilibrez, merg și nu ajung, dar poate că fac drumul întors și de fapt  în loc să avansez, eu fac o cale-ntoarsă în spații pe care nu le mai percep, fără scheme condiționale…sau concordanțe temporale!
E bine, e lumină, nu mai există noapte, a îngropat-o zăpada și e frumos să știi că mergi pe nori de zăpadă, chiar dacă spatele îți arde de efort, cred că focul ultim așa-l pornește Dumnezeu, din interiorul uman, pârjolul final din legenda veche… Ar trebui să văd niște case, aud o muzică liturgică …da, un cor bărbătesc… unde să le privesc? peste norii albi din văzduh nu zăresc, nu văd mai departe de cinci metri, ce alte sensuri ar mai fi?
Da! La orizont trebuie să fie, dar unde este orizontul? Înainte, înapoi , lateral?
Nu, nu mai există nici orizont, nimic!
Doar lumină! Și multă căldură… Percepții ale momentului sau prelungiri în quarcuri din străfundul celor șapte mii de ani de civilizație la Tărtăria, sub același soare de februarie ce răsărea timid atunci, ca și acum!

Sursa foto: costinred.doodlekit.com