Bogdan-Alexandru HagiuBogdan-Alexandru Hagiu
21.11.2026

Se lasă frigul

În anul acela iarna nu mai era anotimp, ci o formă de persistență a materiei, ca și cum pământul uitase cum se retrage din sine, iar frigul nu mai venea din cer, ci din interiorul lucrurilor, din lemn, din piatră, din spațiul dintre două respirații. Frater Heinrich nota totul într-un registru care nu mai semăna cu o cronică, ci cu o încercare de a menține coerența lumii prin scris, de parcă ordinea cuvintelor putea împiedica alunecarea ordinii lucrurilor, iar într-o dimineață minerul a fost adus în mănăstire, cu mâinile negre de pământ și cu ochii obosiți de ceva ce nu mai putea fi numit experiență.

– De unde vine frigul acesta? – întrebă Heinrich.

Minerul a rămas o clipă tăcut, apoi a spus simplu:

– Nu vine. Se ridică.

– Din cer?

– Din josul cerului.

Starețul a intervenit fără să ridice vocea:

– Ai coborât prea mult. Oamenii nu trebuie să știe ce este dedesubt.

Minerul a zâmbit scurt, fără bucurie.

– Dar dedesubtul ne știe pe noi.

În aceeași seară, Heinrich a fost chemat în încăperea starețului, unde lumina era slabă nu din lipsă de ulei, ci parcă din lipsă de convingere.

– Există două imagini ale pedepsei, spuse starețul. Una cu foc, alta cu frig. Dar niciuna nu este completă.

Heinrich îl privi atent.

– Și atunci ce este dedesubt?

Starețul a tăcut îndelung.

– Poate același lucru văzut din direcții diferite.

– Adică iadul nu este loc?

– Nu. Este comportament al materiei.

 

În zilele următoare, focul din case a început să ardă altfel, ca și cum lemnul își pierduse memoria arderii, iar oamenii spuneau că vinul nu mai încălzește, ci doar ocupă interiorul, iar rugăciunile nu mai produceau niciun ecou în aer. Martha a venit la mănăstire într-o dimineață în care ploaia cădea drept, fără vânt, fără variație.

– Nu mai e iarnă normală, spuse ea. E ca și cum cineva ar lua căldura din lume, încet, fără grabă.

Heinrich răspunse fără să o privească:

– Nu o ia nimeni.

– Atunci cine?

El ezită o clipă.

– Noi.

Coborârea în mină s-a făcut fără ceremonie, ca o continuare firească a unei întrebări care nu mai putea rămâne la suprafață, iar aerul devenea din ce în ce mai străin pe măsură ce înaintau, nu mai rece, ci mai lipsit de apartenență.

– E tot mai greu de respirat, spuse Heinrich.

Minerul răspunse:

– Nu e aer. E amintire de aer.

La un moment dat s-au oprit.

– Aici? – întrebă Heinrich.

Minerul dădu din cap.

– Aici începe să nu mai ardă.

– Ce anume?

– Tot.

Atunci Heinrich a văzut. Nu foc, ci o structură roșie care se retrăgea în sine, ca o inimă care își pierde funcția dar continuă să bată din reflex, nu spre exterior, ci spre interior, inversând direcția propriei existențe.

– Ăsta e iadul? – întrebă el, aproape fără voce.

Vocea minerului a venit din întuneric:

– Nu. E corecția.

– Corecția a ce?

Tăcere lungă.

Apoi:

– A focului.

Când au ieșit la suprafață, satul era acoperit de o ploaie continuă care nu uda, ci scădea temperatura lucrurilor, iar oamenii stăteau mai aproape unii de alții fără să se încălzească, ci doar pentru a observa că frigul se distribuie egal.

– Se stinge lumea? – întrebă Martha.

Heinrich privi cerul.

– Nu se stinge.

– Atunci?

– Se întoarce.

În acea noapte clopotele au sunat fără mâini, iar starețul a spus doar atât:

– Dacă focul din adânc se inversează, atunci tot ce am numit viață este doar stratul lui superior.

Heinrich a întrebat:

– Și noi?

Starețul a răspuns fără ezitare:

– Coaja.

Și în dimineața următoare pământul nu s-a rupt, nu s-a prăbușit, ci s-a întors încet, ca o structură veche care își schimbă orientarea fără martori, iar frigul nu a mai fost climă, ci direcție.