Sculptor de regrete

Zâmbetul niciodată nu m-a atras,

Părea un lucru prea la îndemâna oricui, apocrif şi mult prea laicizat :

zâmbeau pruncii la pieptul mamei, zâmbeau mamele scăldându-şi copiii în priviri, zâmbeau tinerii numărându-şi anii şi îndrăgostiții ce încă-şi țineau soarta la țiplă, zâmbeau bețivii primului pahar de după mahmureală,

zâmbeau vagabonzii gesturilor de omenie adoptivă,

zâmbeau înfricoşător nebunii…

Întelesesem chiar că majoritatea nou-născuților ar veni pe lume zâmbind;

Săracii…

Eu, spre norocul meu, aveam ceva cu totul deosebit;

Mă născusem cel mai talentat sculptor de regrete, genial de-a dreptul,

Şi nu mă jucam deloc cu munca şi talentul meu,

Voiam să-l fac mândru pe cel ce mă-nzestrase…

Primei primăveri, ce-şi trimitea gratuit farmecul juvenil în stânga şi în dreapta, Sclipind de verde, sănătate şi speranțe insipide,

I-am sculptat o minunăție de regret în frunză de copac,

Pe care îl poartă şi azi peste hainele bune;

Zâmbea prea mult şi de-mprumut pentru cineva atât de crud şi novice

Şi, de vreme ce se credea infailibilă şi veşnic adorată,

I-am ghicit în trecut şi i-am prezis că va muri de atâtea ori, uitată la soare de oameni ocupați cu lucruri serioase, şi se va naşte în chinuri de tot atâtea ori, în înghețuri şi ploi,

Încât va deveni de o neseriozitate cruntă, apărând şi dispărând când ți-e lumea mai dragă, până la epuizare…

Va sfârşi rugându-se să nu se mai nască doar ca să nu mai moară!

Îndrăgostiților de pe strada mea ce îşi schimbau zilnic priviri alunecoase şi săruturi scabroase

Le-am sculptat un regret din timp şi mândrie în dragoste, pe care îl poartă cu râvnă la gât, cu rândul;

Azi regretă el că s-au cunoscut , mâine regretă ea că nu s-au cunoscut primăvara, apoi regretă amândoi că au pierdut timpul, regretă că azi e prea mult soare, regretă nu s-au întâlnit pe Lună, regretă…

Nu sunt de-a dreptul genial?

Si ce regret durabil le-am sculptat, si-l vor păstra şi transmite din generație în generație, mai ceva decât memoria fericirilor!

Şi tot aşa, iernii i-am sculptat cu orgoliu în gheață regretul de a nu fi suficient de robustă,

pomilor le-am sculptat în scoarță regretul imperfecțiunii verdelui şi de atunci îşi tot leapădă scârbiți podoaba trecută în căutarea verdelui etern,

foştilor copii regretul ireversibilității trupului de voal şi cer,

bătrânilor regretul de a fi devenit brusc mult prea reali,

oglinzii ochilor mei regretul de a nu fi avut niciodată mai mult decât imaginea ta … Ție, ție ce regret ai vrea să îți sculptez, sau porți deja unul ?

Foto: Andi Spot