Scrisoare de lumină

Uneori te simt prea departe, chiar o depărtare cu setea ei ca un răspuns deplin, într-o răscruce a zilelor unde ne spunem tot ce avem de spus. Atunci dau drumul liniştilor să alunece spre tine ca dorul acela adunat în ciorchine să îţi spună de tăcerile din smerenii, de grădinile mele care îmi plâng în suspine. Şi tac.Pe noi doar cuvintele ne despart uneori, cele tăioase şi nărăvaşe ca un stol de migraţii, ca nişte herghelii de cai care ne rup sub tropotul lor de copite gardul gândurilor şi năvălesc sălbatice şi inconştiente sub întrebări.Atunci lumea întreagă arde în noi un dor neutru cu rădăcinile pe dinafară până când trupurile noastre curg înspre rugă, iar visele ni se aşeză în praguri, ca să ardă această lume în piept.Va trebui să ne apropiem mai mult, iubito, să ne auzim cuvintele, să nu trebuiască să le strigăm atunci când rătăcim prin tăceri ca să poată să ne înmugurească din nou şi iubirea şi ruga şi crucea. Toate cuvintele mele sunt la tine până la ultima literă, ultimul sens, ca un rod al palmelor tale, ca un fruct adus curat şi pus pe masă. Va trebui să ne iubim mai mult cuvintele decât tăcerile, să ni le cunoaştem până nu vor alerga spre o vină. Tu, tu îmi cunoşti cuvintele, dacă nu toate, le ştii pe cele rostite uneori timid, alteori apăsat, alteori nici nu ai nevoie de ele, îţi ajung privirile mele. Dacă vrei să mă înţelegi ascultă-mi vocea, cuvintele pe care le izvoreşti ca iubire în sufletul meu, dar dacă vrei să îmi cunoşti sufletui va trebui să îmi asculţi şi tăcerile care rup din mine bucăţi de fiinţă ca să mă recunosc pe drumul pe care tu eşti realul cel mai frumos. Drumul acela duce în mine iubito!