Scrisoare de decembrie

Sau rescrierea unui mit, a unei povești a Antichităţii, despre Agave, protagonista din Bacantele”, de Euripide

Cobor din avion pe scara fixă și merg la autobuzul care ne duce la intrarea în aeroportul Henri Coandă, București. Câțiva fulgi gri, alburii îmi intră în ochi și mă tulbură. Mă amețesc. Vreau, deodată, zăpadă, vreau să fie alb în jurul meu, totul, să se coboare pacea pe pământ, liniștea, albul, să meargă săniile trase de reni ca la Polul Nord.

Văzusem în avion cele trei variante de copertă ale cărții: Jurnal de călătorie. Paris, o carte de idei, dar nici una nu mă încântase la culme. Cea de-a treia părea mai apropiată de visul meu. Dar și ea trebuie îmbunătățită, prelucrată, sau refăcută. Cât de mult efort îți trebuie până vezi o carte editată, tipărită. Când te gândești că va face ocolul pământului, un ocol mare sau unul mai mic, îndrăznești să vrei o carte plină de mesaje pe înțelesul tuturor, cât mai simplă și totuși cât mai obiectivă și, în același timp, subiectivă, dar care să placă cititorilor tăi, colegilor pe care ți-i dorești afabili și criticilor pe care ți-i închipui din ce în ce mai aferați, plini de sine, explozivi, autosuficienți, plictisiți, convinși că le știu pe toate, că nimic nu îi mai poate surprinde. În realitate, puțin pregătiți să facă faţă provocărilor defel simple pe care le aduce cu sine reformularea tot mai exigentă şi mai plină de neprevăzut a relaţiei critic-scriitor.

La ieșire nu mă așteaptă nimeni. Caut un restaurant să beau o cafea și mă îndrept cu autobuzul spre autogara de unde voi lua un alt autobuz spre orașul meu de provincie, de la poalele munților Căpățânii și Parâng. Aștept iarna. E decembrie. 2 zile, sâmbăta și duminica, le voi petrece la casa părintească, pe care vreau să o restaurez, deși nu este un conac, dar este o casă frumoasă, veche, construită în stil românesc și cu artă, de părinții mei, ajutați de bunicii din partea mamei, dar și de noi, copiii. Mă leagă de această casă rădăcini adânci, viața împreună cu bunicii mei frumoși, cu suflete uriașe, niște oameni de neam vechi, de viță, cum îmi spunea mama mea, mândră, și cum auzeam și eu lumea vorbind în micul orășel, stațiune balneară, fost și salină de sare , unde lucrau deținuții comuniști, un orășel adăpostit ca într-o căldare de dealurile dimprejur, bunicul meu era un liberal înstărit, de vază, aici sunt toate resursele copilăriei mele: casa, șoproanele pentru vite, bucătăria de vară, magaziile cu hambarele de cereale, porumb, grâu, mălai, făină, grădina, dealurile, pădurile, potecile, strada, biserica, școala, la care mergeam după reguli și ritualuri bine scrise de mama și de bunica mea, de care îmi este atât de dor… Aici sunt poveștile cu care mă adormea bunica, biserica la care mergeam duminica să ascultăm Liturghiile și să dăm liturghii preotului pentru sfințirea pomelnicelor pentru morți și vii, să ne închinăm la icoane, să ne spovedim, să stăm la povești cu preotul orașului, un om învățat, luminat, care ne încuraja și ne transmitea multe învățături, care avea duhul educației și ceva sfânt prin care te convingea să devii mai bun, mai puternic. Aici e școala, unde am avut învățătorii cei mai buni din lume, care m-au încurajat, apreciat, m-au făcut premiantă, care mi-au descoperit aptitudinile, calitățile, talentul și m-au îndemnat să scriu, profesorii care, cum au știut fiecare mai bine și cum le-a fost sufletul, m-au îndrumat mai mult, în mod individual sau general, spre viitor. Merg să aprind lumânări pentru fiecare. Merg să mă regăsesc și să mă încarc cu acel spirit lăsat în parte aici și care mă așteaptă să îmi spună: Bine ai revenit, bine te-ai întors. Mă așteaptă, sunt sigură, biblioteca mea unică, așa cum în puține case vechi se găsea așa ceva, pe vremea copilăriei și adolescenței mele, mă așteaptă coloanele albe, de la intrare, aleea pietruită si acoperită cu viță de vie, gardul de lemn, să-l reconstitui.

Mă așteaptă toate să îmi spună: e decembrie, Iisus s-a născut, e sfârșit de an, „Ce vrei să faci de acum înainte?” Mă gândesc: Cred că e momentul să rescriu inteligent, dinamic şi extrem de personal un mit, o poveste a Antichității a cărei protagonistă principală este Agave, un nume familiar celor ce cunosc „Bacantele”, capodopera lui Euripide… Această rescriere ar însemna o lungă meditație și o scrisoare care să exprime subiecte de neocolit: cum se abordează apropierea de public, cum se prezintă mai bine ceea ce am de scris, cum să nu mă las tulburată de nici un Dionysos, cum să nu cad în postura nici unei Agave, cum să mă feresc din calea oricărei forme de pierdere a limpezimii de gândire, a moralei, eticii, prin iluzionare, drogare, îndoctrinare cu cele mai felurite mijloace.

Mă întreb: Va fi o reușită? Va fi oare o izbândă? O izbândă în adevăratul sens al cuvântului. Demnă de a fi apreciată ca atare?

Este decembrie și nevoia de reflecție la încheierea unui an, și a unei perioade istorice mari a României, îmi creează sentimentul profund al schimbării, al rescrierii trezirii la luciditate a lui Agave; nu vreau exuberanță fără măsură, vreau rescrierea absolută a tragediei dure „Bacantele” a lui Euripide, tragedie care parcă s-a actualizat în cei 30 de ani de la revoluție, determinând trăirea unor vremuri de anestezie, de automatism mintal, care i-a făcut pe multi să acționeze irațional, nu doar în cotidian, ci în chiar actele noastre fundamentale, care nu mai au un caracter esențial, fiind rodul acțiunii în masă. În cei 30 de ani de la revoluție am trăit parcă în stări amețitoare, și ne-am trezit doar din 4 în patru ani, când am încercat să găsim luciditatea.

Aștept ca pe o aureolă noul an, arunc încă o privire spre drumul de anul trecut, vreau o copertă de gală pentru cartea mea și privesc cu încredere mapa cu schițele restaurării casei părintești, unde vreau să inițiez un salon de fotografie și o cafenea cu rafturi de cărți, unde prietenii și trecătorii să se așeze în liniște la o cafea, să savureze momentele bune, de înnoiri ale culturii și istoriei lumii și să găsească noi rosturi vieții actuale.