Scoică de uscat

Sunt scoică de uscat haihui,
precum un cearcăn de secunde,
mi-aș crește mare, dar n-am unde,
că albia fecundă nu-i…

Am carapace ca o vreme
pe plaja de silabe pure,
simțirile îmi cresc pădure
pe trupul alungind grafeme.
Îmi știu condac, captivitate,
în verbe dedublând demers,
torn must de tranzitivitate
în cupele sculptate-n vers.
Sunt scoică de uscat timid,
păstrat în perla nezobită
și-n ființarea mea robită,
doar poeziei mă deschid.
În prozodiile-i cârpite,
bat clopote de rugi cuminți,
ecouri seamănă a sfinți
purtând pe brațe mări stârpite…
Ce grav iluzii mă îneacă
în simbiozele marine…!
Vezi, Doamne, tropi ca tamburine
secătuiesc uscat…și pleacă!
Rămân pe buză de nisip căzut,
ca plecăciune- un recif rănit,
nici marea încă n-a venit,
sunt scoica ce lacustra și-a pierdut…
Așa, înnegrind în lexicalul mic,
mi-agăț mareele sub necuvânt,
mă las purtată de modest avânt
sub marea care seamănă-a nimic…

Sunt scoică de uscat haihui,
precum un cearcăn de secunde,
mi-aș crește mare, dar n-am unde,
că albia fecundă nu-i…