Isabela Branescu 
Mergea în urma ei fără să se grăbească. Avea vreme să-i spună. Poate nici nu trebuia să știe. Nu se vorbise întreaga seară decât despre flori, ceaiuri și albine. Când ele plecaseră la bucătărie, să aducă tortul, aflase. În câteva cuvinte. Fără să aibă vreme să reacționeze. Fără să înțeleagă cu adevărat. Se făcuse târziu, cea mică mergea la culcare. Își spuseseră cam tot ce era de spus. Nimicuri în cea mai mare parte. Păstraseră atmosfera veselă, se strânseseră în brațe promițându-și că se vor revedea. Curând. Poate de sărbători. Știa că nu va fi așa. Ana nu știa. De aceea ea se grăbise să plece. Altfel ar mai fi stat.
Se deplasau de-a lungul șoselei pe care se agita o echipă de muncitori. Mirosul de smoală încinsă îl amețise. Vâscozitatea neagră se cumințea sub rola grea. O privea captivat. Teama pe care o cunoscuse în trecut era diferită de ce simțea acum. Mult mai puternică. Îi umbla prin măruntaie, răsucindu-se asemenea unei frânghii plină de noduri scufundată într-o găleată cu petrol. Peste care aruncase tatăl Voichiței un chibrit aprins. Mai cunoscuse dureri, dar nu așa. Parcă îi sfârteca mațele o mașină de tocat cu cuțite boante. O vedea pe Ana vorbindu-i despre vizita pe care tocmai o sfârșiseră. Nu auzea nimic din cauza lucrătorilor. Povestea gesticulând, privindu-l din când în când, veselă. Încerca să țină pasul cu ea, încovoindu-se ușor. Ea era un om bun. Era norocos. Aveau o căsnicie liniștită. Toate au rostul lor, își spusese. Va afla la timpul cuvenit. Nici mai devreme, nici mai târziu. Când va fi pregătită. Măcar atât putea face. Amâna momentul. O va proteja. Îi va intra pe sub piele, îi va respira aerul, va strânge gunoiul în locul ei, va spăla parchetul. Se va lăsa de fumat. Aștepta de ceva vreme, se va bucura. Mai încercase, fără rezultat.
– Gata, Ana, din seara asta nu mai fumez, îi spusese atunci
– Bine, atât îi răspunsese. A doua zi observase scrumiera pe măsuță. Era plină. Ai uitat că nu mai fumezi, zâmbise în vreme ce o scutura.
– Nu, doar că nu am știut ce să fac cu timpul meu.
– Azi vei avea și mai mult timp liber.
– Voi sta pe terasă și voi citi. Poate despre bătrâni. Și bolnavi. Așa cum tu citești despre nebuni.
– Nebuni de legat. Râseseră amândoi. Eu citesc despre nebuni pentru că mi-e frică de normalitate. Ție ți-e frică de viață?
Dăduse din cap, nedeslușit. La fel se simțea și acum. Chiar, de ce se gândea la bătrânețe mereu? Îi era frică sau silă de neputința care se apropia? Se va lăsa de fumat, își regăsi gândul de mai devreme. Se va așeza lângă cerșetori, privindu-i. Ea așa făcea uneori. Îi povestise. Le oferea bani. Va face la fel. Va spăla veceul, va aduna gândacii morți din baie. Ba nu, asta nu ar fi putut face. Orice altceva. Auzea trecerea lor, la adăpostul întunericului. Zgomotul piciorușelor pe gresie i se părea metalic, un fel de scobitori frânte, de argint. Se întrebase în copilărie cum ar fi să fie păianjen. Să prindă insecte, să mestece saliva, să construiască plase. Să moară strivit de bocanci. Oare gândacii râd? Păianjenii sigur. Când primeau muștele. Le arunca în plase, în serile calde de vară, muște fără aripi. Demult, în copilărie.
Mirosul îi deșteptase spaima. Făcuți terci. Aplatizați. Duhnind. Sfârâind. Simțea materializându-se teama, de parcă ar fi putut să o ascundă în buzunar, să o atingă cu degetele. Era neputincios și trebuia să accepte, să trăiască mai departe. Fără să poată schimba ceva. Acum înțelegea. Neputința însemna moarte. Păstrezi suferința din trecut. O atingi, o fărâmițezi, o strângi în pumn. Și o iei de la capăt. Motivul diferă. Și intensitatea. Când nu o mai controlezi, sfârșitul e aproape. Niciun cuvințel despre ce gândești, își spunea mereu în gând. Voichița mai are o șansă. V-a găsi un om bun în calea ei. Nu era altă explicație. Auzise cândva că, dacă întâlnești în viața ta un singur om bun, ajungi în rai. Te trage după el. Poate că de aia mor unii de tineri, se duc odată cu primul om bun pe care l-au întâlnit. Poate avem o singură ocazie, omul nostru bun și, pac! Dacă l-ai pierdut, ai ratat. Terci. Aplatizat.
Se apropiase, o atinsese pe braț, arătându-i semaforul roșu. Se opriseră privindu-se îndelung. Atât. La ce le folosea să-i vorbească? Avu sentimentul că ea știe. Privirea ei era tulbure. Așa cum arăta iarna, când era frig. Tăcuse de ceva vreme. Se prefăcea. Pentru el. Se cunoscuseră în primii ani de școală. Stătuseră în aceeași bancă. Ea îl luase de mână într-o seară.
– Vrei să te joci cu mine?
– Ce?
Avea codițe împletite, legate cu funde galbene. La fel cum erau sandalele. Dinții mici, suprapuși arătau asemenea solzilor. Avea senzația că se strâmba de câte ori râdea. Altceva nu observase atunci. Abia mai târziu, crescuse și culoarea ochilor i se schimba odată cu anotimpurile care treceau, o descoperise. Îl trăsese în grupul copiilor. În spatele blocului, acolo unde acum se construise parcarea, se adunau copiii din cartier. Sunt reguli simple, a încercat să îi explice ea. Cum să-ți faci prieteni, așa se numește jocul.
Era un fel de ritual de sfințire cu pietricele, bulgări pe care îi scoteau smulgând buruienile care împânzeau locul. Se spărgeau în cea mai mare parte înainte de a atinge trupurile copiilor. Alții scuipau. Cei mai mici adunau pietricelele. Le făceau grămăjoare. Regula era să nu atingi fața celui sfințit. Nu povesteau ce simțeau. Doar râdeau și aruncau. Dacă nu rezistai în tăcere erai supus ritualului din nou, până învățai că vorbele nu își au locul. A întrebat-o dacă nu i se părea umilitor. I-a răspuns mirată, cum poate fi umilitoare joaca? Dacă nu te primeam în grupul nostru erai umilit, dar așa? Acasă a înțeles de ce îl priveau ciudat trecătorii. Scuipații se uscaseră, sticleau. Mama lui aruncase cămașa și pantalonii scurți. Urmele au rămas doar în amintirea lui.
Uruitul mașinăriei i se părea insuportabil. Se împiedică. Înainte de a înțelege ce se întâmplă, simțise mâna ei strângându-i degetele.
– Nu te mai gândi.
– Abia acum îmi dau seama că am stricat sfințirea din copilărie. Primul nostru joc de-a viața. Am povestit întâmplarea tatălui Voichiței. Crezi că am greșit?
– Ce ți-a spus?
– Despre boala ei.
– Cum ar fi să mergi în urma unei femei frumoase sperând că vei deveni asemenea ei? Să stai în plasa ei. Și să constați la final de drum că nu e așa cum credeai.
– La fel cum e când duci flori unei amintiri. O poți strânge în brațe o vreme, dar nu poți să o dăruiești.
