Emanuela Bușoi 
Dincolo de zid râsete, frânturi de conversaţie, sunete de clavir,
Musafiri, soţia, fiica. Dincoace, întins pe divan cu faţa întoarsă la perete,
Un om se descompune încet în singurătatea
Sa.
Mai singur decât s-ar fi oprit în cădere în fund de gropi de
Mariane ori în adânc de puţ de fântână.
Deci aşa se moare.
Te urci pe o scară ca oricare alta să rezolvi un drapaj de draperie scumpă, apoi
Un pas greşit te aruncă în durerea surdă cu gust de cocleală.
De ce eu? Sunt încă tânăr. Mai am lucruri de făcut.
Caută. Poate n-am trăit cum se cuvine. Un cap mereu plecat în vânătoare de loc călduţ,
Mai înalt. Caută. Căsătorie lâncezită. Prieteni de un joc de cărţi.
Întrebare de seminar în aerul primăvăratic al Clujului etern.
Cu două degete ridicate îndrăznesc un răspuns în doi peri. Condiţia umană.
Priviţi în oglindă, dragi studenţi. Ivan Ilici eşti
Tu
Şi tu, şi eu. Noi toţi.
Ce faci? Aştept. Aştepţi ce? O nouă viaţă.
***
L’échelle d’ Ivan Ilitch
Au-delà du mur, rires, bribes de conversation, sons du piano,
Des hôtes, sa femme, sa fille. De l’autre côté, étendu sur le divan le visage tourné
Vers la paroi, un homme se décompose lentement dans la solitude,
La sienne.
Encore plus seul que s’il s’était arrêté dans sa chute au fond de trous de
Mariannes ou dans l’abîme d’un puits.
C’est ainsi donc qu’on meure.
Tu grimpes une échelle pour parfaire un drapage d’un rideau cher, puis
Un faux pas te rejette dans la douleur sourde au goût de vert-de-gris.
Pourquoi moi? Je suis encore jeune. J’ai encore des choses à faire.
Cherche. Peut-être je n’ai pas vécu comme il fallait. Une tête toujours baissée à la chasse
D’un poste tiède, plus haut. Cherche. Un mariage croupissant. Des amis pour un jeu de cartes.
Question de séminaire dans l’air printanier du Cluj éternel.
Avec deux doigts levés j’ose une réponse ambiguë. La condition humaine.
Regardez dans le miroir, chers étudiants. Ivan Ilitch c’est
Toi
Et toi, moi aussi. Nous tous.
Que fais-tu là? J’attends. Tu attends, quoi? Une nouvelle vie.
