Gina ZahariaGina Zaharia
04.02.2018

Satul felinarelor

La colțul casei noastre pândea luna.

Atât îmi amintesc din povestea pe care mi-o spunea, cândva,

mama;

are un brâu care înconjură satul și îl termină la noi.

Ascultam cu privirea pe fereastră, adoram luna aceea frumos gătită,

și zburam peste stânci măsurând orizontul

ca o pasăre întoarsă din țările calde.

 

Eram stăpână peste satul felinarelor,

convins că pacea s-a mutat în casa noastră și a învățat toate obiceiurile,

de-acum știa că

sudoarea tatei are seva pământului,

iar fruntea mamei e oglinda îngerilor,

până când s-a destrămat lumina care peticea sacul meu de copil

cu povești nescrise,

iar vântul a început să fluiere în iarba cosașilor.

 

Așa au dispărut zidurile catedralei mele de suflet,

pe cer au năpădit porumbei și vulturi laolaltă,

umbre albe și negre, arlechini într-o sală străină și goală.

Pădurile miros a smirnă, pe horn coboară gerul

într-o fotografie. Culorile se înnoiesc

din Voronețul de acasă.

Sursa foto: c1.staticflickr.com