Gina Zaharia 
La colțul casei noastre pândea luna.
Atât îmi amintesc din povestea pe care mi-o spunea, cândva,
mama;
are un brâu care înconjură satul și îl termină la noi.
Ascultam cu privirea pe fereastră, adoram luna aceea frumos gătită,
și zburam peste stânci măsurând orizontul
ca o pasăre întoarsă din țările calde.
Eram stăpână peste satul felinarelor,
convins că pacea s-a mutat în casa noastră și a învățat toate obiceiurile,
de-acum știa că
sudoarea tatei are seva pământului,
iar fruntea mamei e oglinda îngerilor,
până când s-a destrămat lumina care peticea sacul meu de copil
cu povești nescrise,
iar vântul a început să fluiere în iarba cosașilor.
Așa au dispărut zidurile catedralei mele de suflet,
pe cer au năpădit porumbei și vulturi laolaltă,
umbre albe și negre, arlechini într-o sală străină și goală.
Pădurile miros a smirnă, pe horn coboară gerul
într-o fotografie. Culorile se înnoiesc
din Voronețul de acasă.
Sursa foto: c1.staticflickr.com
