Satul ce nu-ncăpea pe hartă

(…) De fiecare Sfânta Marie Mare, în cincisprezece august al fiecărei vacanţe, eu eram un spectator fidel al întregului ritual care se petrecea în casa și în curtea bunicilor paterni. Acolo, în satul bunicilor și al vacanţelor mele, la Călina, un nume aşezat pe-o hartă, poate nici atât, fiindcă prin hărţi ar fi trebuit să-l cauţi destul de mult ca să-l găseşti. Nici nu cred că l-ai fi găsit. De aceea, noi, când plecam către bunici, niciodată nu spuneam, dacă ne întreba cineva din afara familiei, că mergem la Călina. Spuneam că mergem la Drăgăşani, în orăşelul meu natal situat un pic mai la vale de satul bunicilor paterni. Spre sud, cum ar arăta harta, dacă ar fi încăput și satul meu în ea. Spuneam așa ca să se înţeleagă clar, să se orienteze fără dificultate interlocutorul.

     Eram, cum ziceam, un spectator fidel care înregistra, fără să-şi fi propus, tot ce se întâmpla în casă şi în curte. De fapt, eram și spectator, și personaj. Unul dintre personajele principale, de bună seamă. N-aveam vreo ocupaţie anume. Urmăream, cu sentimente amestecate, acest spectacol neobişnuit. Pentru că numai aici, la bunici, se desfăşura un astfel de film, în altă parte nu mai văzusem. Iar sentimentele mele se întindeau pe o paletă atât de largă fiindcă nu totul era de înţeles pentru mine. Forfota produsă de lumea care venea şi pleca pur și simplu mă acapara, acel du-te-vino permanent mi se părea distractiv. Şi conversaţiile la care, de fiecare dată, participam şi eu. Lumea aceea de la bunici, o lume compusă din fel de fel de rude la care se adăugau vecinii din cătun, mă băga în seamă și pe mine. Nu treceam neobservată, chiar dacă eram copil. Oamenii ăștia mari nu mă ignorau deloc, dimpotrivă, păreau foarte interesați de persoana mea. N-ar fi avut cum să fie altfel, mă întâlneau doar o dată pe an și venirea noastră la bunici părea și pentru ei o sărbătoare, așa mi se părea mie. Mă rog, era cel puțin un eveniment de luat în seamă. Asta mă încânta și ar fi încântat orice copil. De Sfânta Marie Mare îmi mai plăcea că maica-mare se-mbrăca, întotdeauna, cu hainele „de bune” care erau sau arătau ca noi. Nu erau uzate precum hainele din timpul săptămânii, cele de zi cu zi, cele cu care se-mbrăca ea atunci când mergea la muncă sau atunci când trudea prin casă şi prin curte. Hainele acestea, de sărbătoare, aveau culori frumoase, vii, fără să fie stridente. Mai mult de-atât, luceau şi foşneau formidabil. Mie mi se părea că maica-mare era alta. Ce-ar fi fost, mă întrebam, dacă s-ar fi îmbrăcat zilnic aşa? Era, presupun, o întrebare-dorință…Mai era de luat în seamă nebunia mirosurilor îmbietoare, incredibile și inegalabile până azi,  răspândite de aburii ce se ridicau din oalele de pământ, pline cu ciorbă, ce tocmai fuseseră îndepărtate de lângă focul din vatră. Nişte aburi la fel de ameţitori ieşeau şi din castronul uriaş, tot din lut, plin şi el cu alte bunătăţi. De obicei cu pilaful prin care se ascunseseră bucăţi întregi dintr-o ditamai gâsca. Coapte, toate, de maica-mare, în cuptorul imens, amplasat direct jos, pe pământ, într-o bucătărie de vară. În bucătăria aia pregătea bunica mea, ajutată de mama și de vreo mătușă aflată la fața locului în momentul cu pricina, toate bunătățile. Dacă aș spune ca mobilierul din bucătărie era sumar, aș exagera, aș spune prea mult. Găseai în cămăruţa asta doar cuptorul, nişte poliţe şi o masă improvizată, așezată de-a lungul peretelui de pe latura mare, în așa fel încât masa aceea să înlesnească, cumva, activitățle din incintă și să permită folosirea la maximum a spațiului. Nu era chiar o masă, era fixată de perete, cum am spus și nimeni nu se așeza acolo ca să mănânce. Nu în mod curent, ci doar accidental și puteai să faci asta doar dacă stăteai în picioare. Era mai înaltă decât mesele obișnuite și ți-ar fi trebuit scaune foarte înalte ca să te poți așeza spre a-ți potoli foamea. Descrierea exactă a mesei ar fi că nişte scânduri din lemn erau proptite pe nişte picioare tot din lemn sau pe nişte ţevi vechi, de metal, în funcție de posibilitățile de achiziție a materialelor necesare și de cum avea taica-mare disponibilitatea de a meșteri pentru a îmbunătăți rezistența și funcțiile mobilierului. Mai puțin designul, asta nu făcea parte dintre prioritățile lor. Dacă, iarăși, nu mi-ar fi teamă că mă avânt fără temei, aș zice că era echivalentul mai modest a ceea ce azi numim blaturi de bucătărie. Așa că mesei aceleia o să-i zic strămoașa lor, a blaturilor din bucătăriile moderne. E mult mai aproape de adevăr. Pe jos nu era podea, se lăsase întocmai pământul, aşa cum arăta acesta şi prin curte. Pe pământul curții, direct, construiseră ei, bunicii mei, pereţii bucătăriei de vară și ai magaziei un pic mai încăpătoare care se transforma ad-hoc în loc de luat masa de sărbatorile astea, mari. În magazie era răcoare și aveam loc toți, bunici, copii și nepoți. Asta când se-ntâmpla să ne strângem, laolaltă, de prin zările prin care ne împrăștiase viața. Iar nerăbdarea mea era atenuată de conversațiile cu purtătoarele de coșuri cu mâncare, care se tot perindau prin curtea noastră. Și de gândul la ziua de Sfânta Marie Mare, cu toate activitățile aferente în plină desfășurare. O, Doamne!, ce masă ne aştepta!

        Până la masă, curgea așteptarea. Era musai ca bunica mea să sfârșească ritualul început. Trebuia încheiată activitatea aceea a ei, atât de serioasă și în care își punea, parcă, sufletul întreg. Cred că asta dădea gravitate sporită momentelor speciale la care participam. Și o solemnitate împletită cu alte lucruri care mă înfiorau pe mine, care-mi dădeau o stare chiar de disconfort. Eu nu eram atunci, cum ar spune mama, „în apele mele”. Momentele acestea, puţin bizare, puţin misterioase, în care zăream faţa bunicii aplecată deasupra coşurilor şi a lumânărilor aprinse ce-i puneau chipul într-o lumină stranie, complet necunoscută mie în viaţa de zi cu zi, cu buzele care murmurau necontenit şi cu ochii care, parcă, nu mai priveau aici, ci în altă parte, pe altcineva. Clipele în care maica-mare era complet absorbită de ceea ce făcea, contopită cu murmurul ei indescifrabil și cu şoapta de nepătruns. Acum știu și eu, deja, că era o concentrare foarte puternică, maica mea cea mare nu trebuia să uite niciun nume, trebuia să-i pomenească pe toţi. Clipele când aveam senzaţia că bunica mea ne-a lăsat deoparte, că în momentul acela nu noi eram cei mai importanţi. Eram nedumerită şi un pic înspăimântată de firescul atitudinii şi al gesturilor bunicii mele, de acel portret al ei aparte, altul decât cel obişnuit. Firescul ăsta nu era și al meu, era doar al ei și izvora, pentru bunica mea, din acceptarea a ceea ce mie, copil, mi se părea de neacceptat. Sufletul mi-era năpădit de revoltă. Dar pricepeam, nu știu cum, că nu mi-e permis nici s-o exprim, nici s-o manifest. Intuiam,  bănuiesc, că sunt lucruri mai presus de puterea mea de a simți și de a pricepe. N-aveam încă vârsta la care să accept, să înţeleg, să mă apropii cu adevărat de aceste aduceri aminte ale bunicii, de această datorie a ei, de acest omagiu pe care-l închina celor ştiuţi de ea. Cred că în acele momente mă simțeam abandonată de maica mea cea mare și dragă. Fiindcă ea părea să nu mai fie atunci cu noi, lângă noi. Și această şoaptă, acest murmur misterios al maicii mele celei mari se adăuga altor zeci și zeci de şoapte şi de murmure, la fel de inefabile pentru neavizați precum cele ale bunicii mele, pe care le-ai fi putut auzi, dacă ţi-ar fi trecut prin cap să faci vizite în sat, în fiecare dintre aşezările de-acolo sau dacă ai fi fost înzestrat cu un simţ al auzului ieşit din comun, capabil să detecteze și să adune la un loc aceste sunete emise de un cor imens, dar nevăzut…

       …Copil fiind, din când în când le aduceam la cunoştinţă prietenilor de vârsta mea că am doua mame mari şi doi taţi mari. Îmi plăcea tare mult să spun asta, să mă mândresc, era un lucru care mă făcea nespus de bucuroasă. Simţeam cât de important era acest privilegiu pe care îl aveam. De fapt, comunicam ştirea oricui voia să mă asculte, nu numai tovarăşilor mei de joacă. Şi Dumnezeu a-ngăduit să am două «mame mari» şi doi «taţi mari» până destul de târziu.

     Dintre străbunici n-am cunoscut-o decât pe străbunica din partea tatălui, tot pe ramura dinspre tată. Adică era mama bunicului patern. O chema maica Ilinca şi-mi amintesc de ea vag, fiindcă n-am în minte decât o singură imagine a ei. Cred că s-a prăpădit înainte să-mplinesc eu cinci ani. Sau şase. De sărmana străbunică mi-era foarte teamă la vârsta aceea. Nu ştiu nici azi ce mă speria mai tare : bătrâneţea ei sau faptul că era oarbă complet, nu vedea nimic. Sau amândouă. Mă-nfiora,  pesemne, tot ceea ce nu înţelegeam. Când mama ori maica-mare mă luau s-o văd, îmi doream din toată inima mea ca timpul să treacă repede, să plec de-acolo. Spaima mea era cu atât mai neîntemeiată cu cât ea vorbea frumos şi blând cu mine. Nu ştiu când rămăsese fără vedere şi de ce, nu ştiu dacă apucase să-şi vadă vreunul dintre strănepoţi. Câteodată voia ea să mă vadă şi atunci mă apucau aceleaşi spaime. Că voia să mă vadă era un fel de a spune, străbunica Ilinca nu mai zărea nimic. Se bucura, mai degrabă, pentru ca eram în preajma ei şi pentru că m-auzea, auzul îi rămăsese încă. Atunci când trebuia s-o vizitez, mergea maica-mare cu mine sau venea fata străbunicii, sora bunicului, cea cu care locuia străbunica mea cea bătrână şi  cu care eram vecini casă lângă casă, să mă ducă la maica Ilinca. Singură n-aș fi mers în ruptul capului, cu toate că ne despărțea doar un gard. Mi-amintesc şi astăzi de teama aceea fără sens pe care mi-era ruşine s-o mărturisesc, aşa că mă ţineam cât puteam de tare şi plecam, împovărată, spre maica Ilinca, de mână cu bunica, cu mama sau cu vreo mătuşă, să împlinesc și eu, după puterile mele, ceea ce se cuvenea. Și ceea ce pentru mine echivala atunci cu înfruntarea  celui mai nemilos, celui mai vitreg  şi celui mai potrivnic destin.

      Ea stătea întotdeauna pe prispă, pe jos, pe nişte pături sau pe nişte preşuri întinse pe pământul prispei şi era un ghemotoc de femeie peste care trecuse multă şi nemiloasă vreme. Poate că nici nu era matusalemică, aşa cum mi se părea mie, eram însă la vârsta la care orice persoană care depăşea douăzecişicinci de ani era déjà bătrână sau pe cale de a deveni. Expresia întregului ei corp era aceea specifică celor ce nu văd,  determinată, probabil, de acutizarea, de intensificarea căutărilor cu simţurile rămase întregi. Îşi ţinea genunchii strânşi sub bărbie în timp ce braţele îi încolăceau picioarele, ca să-şi sprijine şi să-şi ajute trupul slab, lipsit de putere. Purta şi ea acea fustă încreţită și lungă până aproape de glezne, potrivit tiparului vestimentar local, şi o  cămaşă albă, ceva ce semăna cu o ie. Capul îi era înfăşurat într-o basma, albă şi aceea. Lângă trupu-i atât de puţin sau, mai degrabă, împuţinat de ani, ţinea mereu un ciomag de lemn sau o nuia. Ca să se păzească de găinile care aterizau pe prispa neîngrădită, necăjind-o fără încetare. Nu ştiu ce-mi spunea, nu-mi amintesc nimic, vremea a trecut și a șters detaliile. Presupun că nici cine știe ce atentă nu eram. Prin mintea mea umbla un singur gând, acela de a-mi lua tălpăşiţa cât mai repede. Stăteam şi eu acolo încremenită, nemişcată în spaima mea fără motiv, abia îndrăznind să fac câţiva paşi ca să-i fiu mai aproape atunci când voia să mă mângâie. Maica Ilinca vedea cu palmele. Și desena cu ele chipul meu. Apoi, poate, și-l întipărea în minte. Ea întreba, eu răspundeam, dar gândul meu umbla aiurea. Iar ea era, sărmana, atât de inofensivă!…Din zilele acelea de demult şi până astăzi, amintirile mele nu numără printre ele una mai copleşitoare decât aceea pricinuită de imaginea maicii Ilinca celei bătrâne şi pentru care lumina zilei devenise pentru totdeauna inaccesibilă, stând chircită, cu trupul ei mic, cât al unui copil, pe prispa aceea îngustă şi adunându-şi puterile cu greutate ca să poată ridica bâta pe care s-o azvârle după găinile ce nu-i dădeau pace. Evocarea acestei imagini îmi trezește o compasiune aparte şi, în acelaşi timp, extrem de puternică, fiindcă n-am mai văzut niciodată pe cineva care să fie atât de inseparabil de tot ceea ce înseamnă viaţă amărâtă şi neputinţă. Dar maica Ilinca n-ar fi ştiut niciodată să vorbească despre aceste lucruri, n-ar fi ştiut să le exprime. Sau, dacă, cumva, ar fi ştiut, nu şi-ar fi îngăduit s-o facă. Acolo, atunci, oamenii nu aveau timp de mofturi, nu aveau timp de «fiţe» din acestea.  Şi, oricum, la ce i-ar fi ajutat ?

       După cum se vede, mult trâmbiţata grijă faţă de om nu ajunsese până la maica Ilinca. În marşul triumfal pe care îl executam pentru împlinirea măreţelor idealuri, unii se pierdeau pe drum, rămâneau fără puteri. Uneori rămâneau şi fără ţelurile acestea, înalte. Iar maica Ilinca nu mai avea vreme să aştepte. Nici nu ştiu dacă aşteptase ceva, vreodată, nu ştiu dacă avusese idealuri şi nici ce ţeluri îşi propusese ea să atingă. Numai că înfăptuirea idealurilor acestora, măreţe, nu se mai putea baza pe maica Ilinca. Pentru ea, în mod sigur, déjà, timpul nu mai avea răbdare…

 (Fragment revizuit din volumul de memorii “Între perfectul simplu și perfectul compus”, autor Elena Dican, Editura eLiteratura, București, 2013.)

Sursa foto: irinamonica.wordpress.com