Camelia Florescu 
Poate numai disperarea sedilei prinsă ca o agrafă sub cuvântul nerostit,
Sub prima literă a unei conjuncţii ce leagă apele din noi
Poate numai ţipătul înalt al războirii trupului cu sufletul în prag de dor
Sub amiaza ce ne suntem unul altuia,
Poate numai necuprinsa veghe dinspre înlăuntrul albului spre ochiul uitării
Sub şenila unui dialog deşuchiat între mine şi răscumpărarea păcatelor mele,
Poate toate acestea vor aduce lumina înapoi spre şansa la o moarte decentă,
A ciocârliilor şi fluturilor cântecelor mele necântate
A desţelenitei aşteptări a dragostei mele pentru tine.
Poate îmi sunt, poate mă am, dar nu te găsesc în mine când te strig.
Poate m-ai chemat, m-ai tăcut în frunze, m-ai sorbit în cuşma ploilor,
Poate ne-am întâlnit la marginea cioburilor de sticlă din secundele tăcerii,
Poate ne-am avântat nesocotiţi spre săratele lacrimi ale depărtării dintre noi
Dar cine poate şti dacă ne-am ridicat în altă viaţă cetăţi din păducel şi iasomie ?
Cine poate şti câtă iertare mai avem în faldurile sufletului nostru albastru?
Dacă îngenunchem în iubire, îngenunchem şi-n cifrele din vârsta noastră.
Dacă lăsăm metaforele să ne troienească, lăsăm şi brâul regretelor descheiat
Dacă torţele din noi nu mai lasă urme pe ziduri, pe nisip, prin unghere
Dacă spaţiul de respiro între sărutările de ieri şi cele de azi se-nchide trist,
Nu mai rămâne loc pentru aripi să se desfacă de lângă trup şi să zboare.
Niciun vârf de zahăr în plus, nicio mână de lavandă pusă-ntre rufe,
N-ar putea să întoarcă iubirea în catarg, dacă ea nu mai este în noi.
Şi astfel, mă gândesc că mai este o şansă la o moarte decentă
A acestor ultime zvâcniri ale venelor dragostei noastre fără perfuzii.
Îmi doresc împuţinarea durerii ca un susur de pârâiaș ce seacă încet,
Ca un miez de pâine ciugulit pe pervaz de rândunelele înfometate de viață
Ca o brazdă de iarbă crescută în timp peste solzii uitării.
