Sahara deznădejdii noastre

zăgazuri nu! niciodată!

doar un cântec

molatec

și o sanie răsturnată

cu amintirile ei jăratice,

bolborosind auitarea iubirei

prin șanțuri satinant catifelante,

ascunse prin

Sahara deznădejdii noastre.

oare a câta oară,

aoare acâta?

ni se întâmplă acest refren

cântat în canon

de voci gregoriene răgușite alexandrin?

știu că azi mă urăști.

îți sunt recunoscător.

știu că azi, din compasiune

îmi vei oferi

o ultimă lovitură de copită

în freza’mi rebelă

atunci când mă vei vedea

râzând provocator,

prăvălindu’mă inutil,

răpus…

hohotind chiar,

în șanțul inchiziției nădejdii,

strigând galileogalilean în ciuda torturii,

‘și totusi te iubesc’,

frigându’mi mâinile,

apedeapsă,

la focul spulberat de rătăcirea Saharei

adeznădejdii noastre,

poate, aultima oară…

Sursa foto: crinaprida.tumblr.com