Constanța Popescu Vine un moment când nu mai încapi,
în ea de viață…
ploaie, apă de ploaie…
Se mai așază bucuria,
printr-o uitare benefică.
Dumnezeu încurcase paginile-mi,
abia acum restabilesc ordinea.
Nu eram, unde ai fost,
n-ai ajuns când îmi trebuiai…
Imagini amalgamate,
caleidoscop abandonat,
pictură abstractă, viața pe cont propriu,
nu se povestește, se tratează pe viu.
Amintiri cicatrizate,
ne trăiește secundele nisipului
lipsă din clepsidră.
Eu, tu, boabe de rouă
în sacoșa destinului,
ne amestecăm ploaia, dătătoare
de uitare…
