Constanța Popescu 
Mă trezisem speriată din visul acela care revenea mereu de ceva timp. Se făcea că trebuia să cobor o scară nu prea luminată și piciorul nu mai găsea următoarea treaptă, după care mă rostogoleam… Ajunsesem să mă trezesc în primul moment al visului în care ajungeam la niște scări, știind ce urmează să se întâmple și tot intram în panică și inima-mi bătea ca după cutremurul acela în care am fost singură acasă, cu fiică-mea de patru ani.
E cumplit să nu te poți liniști ca să mai adormi și te tot întrebi la ce te poți aștepta în următoarea perioadă.
Dimineața mă iau cu treburile cotidiene și reușesc să nu mă gândesc dacă și de unde ar putea veni un pericol.
Am considerat mereu că visele sunt un semn ”de dincolo” și că ”cineva” îmi veghează pașii. Am vise pe care mi le amintesc cu aceeași intensitate a emoției de peste 45 de ani. În orice caz, multe, în jurul unor evenimente incipiente. Sigur nu m-am priceput să le dezleg eficient la vremea respectivă, abia acum din când în când mai leg câte un fir. De aceea când se repetă un vis, mă întreb câtă răbdare are ”cineva-ul” sau îngerul meu păzitor să mă avertizeze, iar eu nu sunt în stare să evoluez și să nu mai repet ”greșelile”. Cert este că nu sunt pe drumul bun!
Am o sumedenie de vise pe care abia acum le înțeleg, altele decât parțial. Dar și vise pa care, dacă le-am înțeles cât de cât mesajul, nu am putut schimba nimic. Destinul meu a fost să merg pe cărări cu noapte fără lună. Si așa am făcut, am mers, uneori am zburat în beznă…m-am bazat fără să vreau, mult pe instinct, pe intuiție. Erau situații când nu puteam alege decât emoțional. Nu aveam timp să evaluez consecințele. Sigur, acum spun că puteam, dar eu prea năvalnică făceam lucrurile și apoi gândeam, pe modelul ”mă descurc eu cumva”. Și de bine de rău am ajuns până aici.
Oamenii care știau ceva despre mine, nu mai sunt…cei care au fost martori schimbărilor din viața mea, ceilalți știu ceva din cele povestite de mine, în care emoția, uneori jena, mândria, aveau un procent destul de mare care să modifice cumva adevărul faptelor. Chiar și mie mi le detaliez diferit de la an la an…
Și acum în dialogurile cu Dumnezeu, îi spun că liberul arbitru este așa, o formă de comportament prin care ne credem importanți, că avem noi posibilitatea să alegem… Cât ocolim, cu cât evaluăm situațiile, la un moment dat, târziu ca aum, socotim a fost cea mai bună variantă…HA! Îți dai seama, la câte ore de meditații, de regrete, tulburări sufletești ai trăit și ajungi să crezi că alegerea cea mai bună pe care ai făcut-o a fost datorită ție, cea mai bună alegere făcută ”atunci” ai luat-o cu liberul arbitru? Altfel nu puteai face următorul pas… Doar că știu sigur că EL, de ACOLO ne amenajează terenul și ne curăță drumul să facem pașii și be întărește dorința, că altfel poate nu am avea acea determinare, putere.
Am destule dubii, că deh, sunt Om cu toate nevoile, păcatele și multe limite, să cred că sunt mereu pe Detopul Lui, dar dar dacă sunt, de ce să nu țin seamă de gândul dintâi, pe visul din noapte?
Așadar pornisem să povestesc primul vis care a jalonat puternic întreaga mea existență, doar că ani de zile nu mi-l aminteam până ce apărea o altă etapă din drum.
Se făcea că mergeam într-un loc întunecos, pe o cărare foarte îngustă lângă un perete stâncos, neted, neaderent, iar de partea cealaltă o prăpastie întunecoasă fără fund. Din loc în loc erau niște frânghii, ca niște liane care pendulau. Așa se face că mi-a alunecat piciorul și am căzut în hău, numai în acea secundă am prins frânghia care m-a susținut și așa am pendulat deasupra golului la stânga, la dreapta, până ce mi-am luat elan și am atins potecuța de pe care căzusem, nesigură, îngustă și întunecoasă. Era întuneric deplin, doar intuiția și simțul tactil funcționau foarte bine și mă făceau să pășesc cu teamă înainte. Era și acea teamă pe care am regăsit-o în căderea pe scări. Un psiholog ar spune că dau dovadă de neîncredere în capacitățile mele, că e frica de nou…etc, etc. Se poate, dar nu am avut ce face. Așa m-a făcut El, Mama natură sau doar mama.
Tot psihologul spune că omul nu-și schimbă temperamentul pe parcursul vieții, învață niște lecții din cele trăite și acceptă obligat de viață, evoluând chiar împotriva temperamentului lui. Astfel înțeleg de ce repet, sub diferire forme, cam aceleași greșeli. Păi, ne naștem cu un bagaj psihologic și emoțional, cu niște parametri proprii de funcționare și i ieșim din ei decât atunci când credem că suntem securizați, ca existență vorbind, sau când suntem obligați să evoluăm.
În perioadele de criză pendulăm, cu teamă ca în visul meu, până ce un elan de hotărâre, ne pune în picioare. Atunci fără să știm, să vrem, evoluăm.
Așadar, în dimineața de după visul-coșmar, mă înarmez cu spirit de atenție mărit, asta în primele ore ale zilei, ca apoi luată cu alte probleme, (uit) încep ziua.
Gândul dintâi: Doamne ajută-mă! Asta de la o vreme de când am un dialog cu Dumnealui. Apoi completez: și pe fiică-mea și pe cutare și cutare, ca dacă ceva nu va fi în regulă să am cui mă plânge și cui reproșa: ”de ce Doamne ai permis să se întâmple (evenimentul!)? Atunci e nevoia mea de securizare, reperul meu de a putea proteja pe cei dragi, de când nu mai am pe pământ cui cere ajutor sau pe cine ”certa” dacă nu s-a făcut, sau s-a făcut prost un lucru sau altul.
Îmi aduc aminte că aveam prostul obicei, copil fiind să învinovățesc pe mama (ea era iubirea mea și putea duce!) de treburi de care eram singură răspunzătoare, apoi pe soțul meu și așa mai departe pe oricine făcea ceva pentru mine și nu-i prea ieșea. Așa că acum singură, nu-l pot ămplica prea des pe Înaltul. Abia cum învăț lecțiile, în singurătate.
Adormisem greu după acel vis, așa că nu prea îmi venea să mă trezesc și trăgeam de timp cu fașa la perete, sperând că azi voi recupera un pic din restanțe (în capul meu făceam liste de priorități). Mereu m-a plăcut să-mi programez etapele zilei, doar că nu eram destul de consecventă, ca să mă pot ține de program.
Sursa foto: dreamgeek.ro
