Rozi-Mutulica

     Era abia trecut de miezul nopţii când Ana s-a trezit. De ceva vreme, o ţine tot aşa, se trezeşte în puterea nopţii. Şi câtă nevoie are de odihnă!… Or mai chema-o… sau poate a scăpat… trăia cu frica-n sân. Fire de lumină se strecoară din stradă prin perdele. Ana se întoarce de pe o parte pe alta în aşternut sperând că va adormi la loc. Rămâne cu faţa spre copii, se uită la ei cum dorm. Le simte respiraţia, le ştie obrăjorii. Fata e puţin răcită şi a transpirat. Băiatul sforăie uşurel… Se cuibăreşte lângă ei, îi cuprinde cât poate cu mâna peste pătură şi îşi ţine ochii închişi. Doar că somnul tot nu vine şi atunci începe să recapituleze în minte ce a spus acolo. Acolo, la procuratură. O fi spus ce trebuie? Şi, mai ales, ce a scris pe foaia aia, pe care a trebuit să o semneze. Că din pricina asta nu are somn. Îl vede cât era de nervos şi de rău. Îi apare înaintea ochilor procurorul cu cravata lui cu cerculeţe întunecate, poate negre, pe fondul cămăşii albe. N-avea sacou? Probabil l-a lăsat pe vreun spătar de scaun. Înseamnă că era în cămaşă, cu cravată. N-a avut curajul să se uite în ochii lui. O clipă doar, cât i-a zărit privirea. Era tuns scurt, proaspăt ras şi Ana se miră că a observat toate astea, la cât era de speriată… I se perindă toate pe dinainte, cum îi tremurau mâinile şi genunchii. Se înroşise tare, îi ardeau obrajii. Se întreba şi atunci, ca acum, în gând, cum de au chemat-o la procuratură, că ea n-a făcut nimic. Au pus-o la o masă lăcuită, plină de dosare şi de hârtii, în biroul procurorului. Au luat-o pe sus chiar de la serviciu şi miliţianul care a venit după ea i-a spus ca-n batjocură: „Ai rupt-o-n fericire, gagico!” Au lăsat-o să aştepte într-un hol, vreo trei ceasuri. Era disperată, se gândea că n-are cine să-i scoată copiii de la grădiniţă. Apoi a venit unu’ şi vorbea răstit, nu-nţelegeai mai nimic din ce spune. Ana răspundea greu la-ntrebările lui. Mai bine ar fi fost să o lase în pace să-şi scrie declaraţia. Dar nu, striga şi o făcea în toate felurile. Nu direct pe ea, pe femei, în general, că-s depravate, că-s criminale şi Ana stătea ca pe jar. Încremenise cu ochii-n tăblia mesei. Apoi a trecut la atac direct. Întrebările şi acuzele curgeau. Ce a făcut ea cu Rozi în baie?! Doar s-a dus în baia de pe palier ca să limpezească un lighean de rufe de-ale copiilor. Acolo a găsit-o pe Rozalia Pop, poreclită Rozi-Mutulica. Şi aceasta era dezbrăcată de la brâu în jos şi stătea în fund într-un cazan folosit de locatarele din cămin la fiert rufe. Stătea în fund. „Adică! Unde? Cum?!” striga omul cu voce spartă. Fata era cu fundul în cazan şi cu picioarele spânzurate peste marginea cazanului. „Ce era în cazan? Apă fierbinte, nu?” Era apă rece. Apă de la robinet. „Sigur?!” Sigur, pentru că nu e apă caldă la noi. „Lasă asta, tovarăşa!” striga individul. Rozi stătea acolo, în apă până la brâu şi tremura tare. Ce-a mai văzut? Că era palidă-vânătă şi că se văieta. De pântece, crede Ana. Avea dureri. Nu, nu se vedea sânge pe-acolo. Sânge era numai pe cearceaf. „Al cui era cearceaful? Hai, spune, că dacă nu, îţi arăt eu ţie!” Ana nu ştie. De unde să ştie? L-a găsit acolo, pe jos, lângă cazan. Poate a venit din cameră cu el între picioare… dacă avea hemoragie… Aici tovarăşul a ţipat gata s-o lovească peste cap cu palma, că de ce minte, că trebuia să fi fost plin de sânge şi pe jos. „Lasă că-nfundaţi voi puşcăria, futu-vă mama voastră de boarfe!” şi atunci Anei i-a venit în minte un câine al vecinilor. Un spurcat de câine care i-a tocat copilăria. Spurcat de rău, o javră ce sărea în lanţ şi lătra cu ochi turbaţi, gata să te rupă-n bucăţi într-o clipită şi s-a făcut mică pe scaun. Chiar şi acum, în pat, se strânge într-un reflex de spaimă. Rozi, cu picioarele ei subţiri, piele şi os, şi genunchii noduroşi, toată numai piele şi os îi apare de atunci aproape în fiecare noapte, albă ca varu’ cum stă în cazanul de tablă şi dârdâie şi scânceşte. Of, Doamne!

Rozi, când a intrat Ana în baie, a strigat-o aşa cum ştie ea, adică „A-ma!” E bolnavă din naştere, nu prea poate vorbi. Din bolboroseala ei nu se înţelege mare lucru şi Ana nu şi-a dat seama la-nceput despre ce e vorba. Fata avea urme de bătaie pe tâmple, pe buzele vineţii. Avea vânătăi pe braţe şi pe piept. Când i-a spus asta, ofiţerul s-a răstit la ea gata să o lovească iar şi a strigat că aşa-s ele, muierile dracului, le place să facă pe victima. Ai! Doar ştiu toţi din cămin că o bate nea Pătru, ăla, omu’ cu care stă Rozi şi care a celuit-o de la mama ei, de acasă, când a adus-o la el în echipă, la făcut mortar cu zidarii. Îţi venea să plângi, numa’ când te uitai la ea. La degetele ei subţiri şi zdrelite, la ochii ăia de credeau pe oricine-orice, la grumajii subţirei, ca de copil. Acum Rozi avea părul ridicat în toate direcţiile, aproape alb, de blond ce era.

  Ce vină are Ana? De ce să fie acuzată? Ce anume a făcut? şi un val de indignare o strângea de gât. Atunci, în birou, n-a comentat. De frică n-a zis nimic. Individul a pus-o să rescrie declaraţia de trei ori şi a ţipat la ea ca la o criminală. Trebuia să scrie ce voia dumnealui. „Fără păreri personale! Ai fost acolo, i-ai dat ceva să bea, să înghită sau să mestece! Puşcăria vă mănâncă pe amândouă, futu-vă…” şi Ana se strângea cu frica-n spate în patul ei.

A chemat salvarea, o vedea cum leşină, că are, frisoane, febră, hemoragie şi trebuia să fie salvată! A mai spus că nu, nu este chiar prietenă cu Rozi, doar locuiesc pe acelaşi palier în Căminul de nefamilişti. Ăsta-i adevărul, se ştiu din vedere. A văzut-o că-i de treabă, cam naivă… şi încăpăţânată, ca orice tânăr. I s-a părut că-i gospodină şi cuminte, însă asta n-a lăsat-o să scrie în declaraţie! Ce măgărie! Ana nu ştie dacă numita Pop Rozalia obişnuia să bea. Mai degrabă, nu. Dacă se gândeşte mai bine, Rozi nici nu făcea cumpărături şi nea Pătru lua şi banii fetei de la casierie, la avans şi la chenzină. Tot el cumpăra pâine şi ce se găsea de mâncare. Poate beau amândoi? Moş Pătru a făcut cu Rozi ce-a vrut el, o copilă cu atâtea probleme acasă, la părinţii care nu voiau s-o ţină aşa, pe degeaba. Este Rozi o persoană imorală?! Ana nu o poate judeca, nu e treaba ei. E o victimă, mai degrabă, se gândea foindu-se în aşternut. Lumea ştia că Rozi trăieşte cu un bărbat cu familie undeva, la ţară, cu nevastă şi cu patru copii. Şi individul a întrebat-o în zeflemea ea cum de stă la Cămin, dacă se consideră o persoană serioasă! Şi unde să stea? Are Ana cerere pentru garsonieră, i-au promis că-i vor da, pentru că are copii de crescut. Doar că o tot amână… Îşi zicea a mia oară că trebuie să se mute, că blocul ăsta e blestemat. Femeie singură, mai ales că e divorţată şi cu doi copii, uite, are numai necazuri!… Fără bani… ce faci?! Fără relaţii… Şi nu stau şi oameni cumsecade în Căminele de nefamilişti, în organizare de şantier? Electricianul de la Lotul V, un subinginer cu nevasta contabilă si două fetiţe de grădiniţă, ca ai mei… şi mai sunt, ce naiba!… Doar că divorţatele cu copii sunt automat vinovate de relele pământului.

„Declar pe propria răspundere că nu i-am provocat întrerupere de sarcină numitei Rozalia Pop, că nu cunosc cine i-a provocat-o şi nici n-am ştiut că e însărcinată”. Asta a scris la sfârşit, înainte de lozinca obişnuită cu trăiască… Cel mai rău a fost când procurorul îi arunca-n faţă: „Dovezile vorbesc! Avem declaraţii că aţi fost văzute împreună în baia din cămin! Ce, crezi că degeaba te-am adus aici? Spune ce i-ai făcut! Sigur i-ai dat ceva ca să lepede! Trebuie să mărturiseşti! Ne iei de proşti?! Dacă vrei să-ţi mai vezi copiii, să ţi-i creşti, spune repede!”

 Of, Doamne! Atunci, pe Ana au podidit-o lacrimile. Chiar îşi vedea copiii daţi la orfelinat sau beţivanului de bărbatu-său şi se vedea în haine vărgate, după gratii. Şi se cutremura de plâns. A plâns cu disperare şi nici nu a observat că intrase altcineva în birou, iar nemernicul acela a ieşit ca şi cum s-ar fi grăbit undeva. Celălalt a luat-o mai cu binişorul, că îi vor binele şi vor să o ajute, că n-o să păţească nimic, doar să spună cum s-au petrecut faptele. Ana, după ce şi-a mai revenit, a declarat acelaşi lucru: n-a ştiut ce are Rozi, a văzut-o în cazanul cu apă rece, nu ştie de ce şi ce urmărea fata, ba chiar şi-a închipuit că a luat-o razna, nu ştie a cui era pânza pătată de sânge. A văzut că trăieşte cu moşu, cu nea Pătru, zidarul. Scandal din camera lor nu se auzea niciodată. Cine să facă scandal, Rozi? Să-l reclame la miliţie? Rozi nu poate nici vorbi ca lumea.

Ana se răsucea în aşternut, dacă n-ar fi fost frig, s-ar fi ridicat să facă ceva prin casă, să pregătească hăinuţele copiilor cu care avea să-i îmbrace peste nici trei ore. Nu se-ndura să iasă de sub plapumă. Se gândea cum a chemat salvarea. „Dar ce, trebuia să o las să moară?! Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa!” Cine ştie, poate chiar îşi dorea copilul, dacă l-ar fi putut face. Sigur că moş Pătru n-a lăsat-o să poarte sarcina… De bine-de rău, Ana ar fi înţeles de pe buze ce vrea fata. Dar, cine stă la curu’ lui Rozi să ştie ce-i cu ea?! Omu’ ăsta şi-a bătut joc de fată cum a vrut. Pe el nu-l întreabă nimeni nimic? Rozi, după toate nenorocirile, îl strigă şi acum pe „O-omnu neu”, cum îi zice ea. Îl crede bărbatul ei, doar i-a spălat cămăşile, i-a făcut de cină. El îi cumpăra bomboane umplute cu cremă de zahăr ars, care atâta-i plac! N-are minte biata Rozi.

Nu mai e mult până dimineaţă şi Ana se gândeşte în continuare la Rozi, la cum a convins-o să iasă din cazanul cu apă rece, la cum a proptit-o cu spatele de perete. Rozi o prinsese de mână şi nu-i mai dădea drumul. Ce dureri putea să aibă! A luat de pe-acolo o pătură s-o înfăşoare, s-o încălzească cât-de-cât. Rozi era albă ca varul, cu cearceaful îmbibat cu sînge pe care se căznea să-l ţină între picioare. Apăruse şi nevasta electricianului. O pălmuia ca s-o trezească şi ţipa: „Nu ţi-am spus? Aşa-ţi trebe! Depravato! Nenorocito ce eşti! Nu ţi-am spus eu să nu te încurci cu boşorogu că-i om însurat?!” Ţipa de-ţi venea s-o-mbrânceşti afară, iar Rozi bolborosea. O spumă subţire îi apăruse pe la colţurile gurii. Era teribil. Cum să uiţi aşa ceva?! Îi clănţăneau fetei dinţii în gură. Într-un târziu a apărut asistenta de pe salvare cu şoferul, au pus-o pe targă şi au aşezat grămăjoara ei de haine peste ea. Cum de nu se gândise să încerce s-o îmbrace? „Dă şi aia!”, a poruncit din mers asistenta, dar Ana nu pricepea. „Ăla! Ăla de pe jos! Embrionu’! Cheagu’ ăla, măi! …Hai! Repede!” Şi Ana l-a luat cu mâna goală, n-o să uite asta niciodată! Moale, cât pumnul ei şi alunecos, era ceva… ceva acoperit cu o membrană mătăsoasă, albicioasă-vineţie şi rece, rece ca de gheaţă, totuşi, fierbinte, pentru că Anei îi ardea inima. Îl ţinea în căuşul palmelor neştiind ce să mai facă. Îl lăsă să alunece întro cămăşuţă stoarsă din ligheanul ei cu haine de limpezit şi aşa, picurând de sânge şi de apă, îl depuse cu grijă la picioarele lui Rozi, pe targă. Apucase să strige „Să nu mori, Rozi!”, când uşa salvării glisă şi se trânti în lăcaşul ei. Rozi! Mutulică ce eşti! Să nu mori! Prostuţo! Să nu mori! Nopţi întregi i-a auzit scâncetul.

Ana trebuie să-şi înceapă ziua. Se duse şi se aplecă să-şi vadă copiii: dorm. Ce bine dorm! Când s-a dus la spital s-o vadă pe Rozi, ieşise deja zvonul că Mutulica a murit…

– Mutulica?! Scumpo, aici mori cu zile, că nu-ţi dă niciun tratament până nu spui tot! Pe unde ai umblat, cine ce ţi-o făcut ca să pierzi sarcina! Chiar dom’ doctor anunţă la procuratură, că aşa-i legea. Acolo-i Mutulica, în salonu’ ăla, i-a arătat o îngrijitoare de pe secţie şoptindu-i la ureche: „Vai, dragă, ce noroc are biata fată cu handicapul ei! Altfel…” Ana s-a apropiat de patul lui Rozi care, palidă, ghemuită sub pătură, privea cu ochii stinşi tavanul gol. N-a avut nicio reacţie. Au tăcut împreună. O mângâia pe obrazul îngust şi palid, fără vlagă. Puse cele trei fire de lămâiţă într-un borcănel cu apă, dar Ana nu ştia dacă fetei îi plac florile. I-a dat iaurt cu linguriţa, i-a aşezat pe noptieră un şerveţel brodat, o lingură, o furculiţă şi o cană ca să se folosească de ele. I-a lăsat borcanul cu compot, i-a desfăcut puţin capacul ca să-i fie fetei la-ndemână să bea. I-a pus  câteva bomboane umplute, ştia că-i plac, dar Rozi privea absentă undeva, departe.

 „Rozi este sub perfuzii! E tânără şi o să scape!” aşa le-a spus Ana vecinilor din Căminul de nefamilişti. O fi fost fericită fata asta vreodată? Nu, chiar nu ştie, se gândea Ana punând apă la încălzit pe aragaz. Nu-i chiar aşa la-ndemână, fericirea asta. A fost operată „acolo, jos”, i-au scos aproape tot, ca să o salveze. Au ţinut-o la reanimare mult timp. Nu mai recunoştea sau nu voia să recunoască pe nimeni, îl striga doar pe „O-omnu neu”. Apoi, când au pus-o în salon, Ana i-a mai dus supă şi bomboane. Se întrema greu, dar au trimis-o acasă din spital. Fiind foarte slăbită, Ana s-a dus cu ea până în satul ei. A dus-o cu autobusul luând-o direct din secţia de ginecologie, Ana a lăsat-o pe Rozi la o soră mai mare, să se întremeze. Poate încă mai credea că „O-omnu neu” o să vină după ea, să o aducă din nou la oraş şi să locuiască împreună la Căminul de nefamilişti.

Sursa foto: printesaurbana.ro