Roua si Roaa

București, martie, 2015, primul weekend de primăvară. Aproape toți călătorii și-au ocupat locurile. Au urcat și ultimii doi, trei și plecăm cu destinația finală, Cluj. Mă aflam mai în spate, aveam loc la geam, dar, cum locul de lângă mine era liber, l-am ocupat.

O văzusem pe tânăra îmbrăcată în stilul femeilor musulmane, cu burka, dar fața descoperită, însă nu i-am dat atenție. Urcase chiar ultima, m-am gândit că a întarziat, i-am observat obrajii cu ceva semne și am întors capul. Ea s-a oprit în dreptul meu și a așteptat . Am înțeles, într-un târziu, că stăteam pe locul ei și am invitat-o la geam, în locul meu. Ne-am înțeles. Am crezut că e o fată de pe la noi, maritată cu vreun arab…

Călătoream de o oră bună spre Pitești, pe autostradă. Soarele se înălțase, ne simțeam confortabil. Cu toții priveam peisajul de primăvară timpurie, viaductele, câmpul întins, acoperit de rouă în acest ceas al dimineții, apoi cerul aprins… O pace adâncă, din timpurile de început, părea instalată peste lume, si acolo noi toți , într-un autocar elegant , diferiți in fond, dar uniți prin Călătoria ce condensează aspirații.

Era un zumzet confuz al celor angajați în conversații banale , ”despre vecini, despre univers”, cum ar spune Marin Sorescu, acel zumzet ce părea că tulbură ușor liniștea acestei călătorii spre un vis sau rost al fiecăruia.O notă mai mult sau mai puțin cadențata a melodiei vreunui telefon mobil acoperea ”zumzetul” , articulând nevoi imediate.

Intrăm în Pitești, orașul meu, dar nu cobor. Se face un mic schimb de călători, unii coboară, altii urcă, Plecăm . Imi arunc ochii spre ceas, 10,45. Ne îndreptăm spre Râmnicu-Vâlcea, trecem Dealul Negru, pe serpentine. O ceață densă, lăptoasă, veșnică pe aici, se inălțase, lăsând pădurea și iarba înaltă înrourate… Începe o ploaie fumurie, deasă. Intrăm parcă pe tărâmul interzis al vreunui personaj malefic. Dealul Negru , un spațiu din care-mi doresc să ies cât mai repede.

Trecem și de Vâlcea și o pornim la drum spre Sibiu, pe Valea Oltului. Acum soarele e sus, în toate drepturile sale. La TV, în autocar, rulează un film. Atipesc. Mă trezesc într-o conversatie în arabă, a colegei mele de călătorie. Imi plac acele cuvinte consonantice , alambicate. Bravo ei ! a reușit să învețe araba, gândesc. Observ că are în mană un curs în engleză, cu formule matematice complicate.

15,08. Se termină filmul, urmează știri și muzică. Caro Emerald, ”A night like this”. Imi place și-mi vine să-mi mișc măcar umerii sau degetele în ritmul melodiei. Mă abțin. Imi atrage atenția discuția a doi domni pe tema fierbinte a ultimelor luni, aceea a refugiaților. ”Da, da, diplomatii britanici și francezi au creat Irakul și Siria.” ”Știu, în mod artificial, înaintea Primului Război Mondial!”

Tinerii imortalizează măreția naturii, fac și eu acelasi lucru…Valea Oltului, mereu alta, când verde sau aurie , când cenușie sau argintie, în funcție de anotimp. Iar liniștea Văii, când profundă, când înfiorată de vânt , aduce cu ea o stare de echilibru și înaltă vibrație. Și un parfum inconfundabil ! Acela al Oltului, al stâncilor abrupte , un parfum al platourilor împădurite, al ierbii înrourate, al izvoarelor ce se adună și coboară în fluviu, dăruindu-i-se.

Fata de lângă mine își citește cursurile. Intru în vorbă cu ea, când face o pauză. Aflu că e masterandă în Științe economice și merge la Cluj la o colegă, conațională. Nu, nu este căsătorită și vine… din Bagdad ! Vorbește perfect românește, îmi amintește că la ei este război, că are doi frați , Mezri si Ashraf. Nu înțeleg și-mi scrie pe curs.

Intrasem involuntar, dincolo de tragismul realităților de acolo, într-un spațiu virtual, de poveste , al Șeherezadei – ”Lampa lui Aladin”, ”Ali Baba și cei 40 de hoți”, ”Sinbad Marinarul”, califul abassid și folclorul din Bagdad.

Fata creolă, dar frumoasă, mă readuce în prezent și-mi spune că a mușcat-o un câine, a făcut multe injecții și că n-a spus nimănui. Adică familiei sale, gândesc eu. Am dorit s-o consolez cumva, îmi câștigase respectul prin sinceritate și un farmec personal pe care-l etala cu discreția unei ființe educate.

Ieșim din Sibiu. O cheamă Roaa și numele ei se pronunță aproape identic cu ” roua”, Roaa și „roua” ce rezonanță! Are 26 de ani și studii universitare. Imi vorbește despre cutumele musulmane. Neostentativ. Ințeleg și respect. Trecem de Sebeș și de Alba. Ne îndreptăm spre Turda. Roaa citește, eu ațipesc și tresar…

20,15. Intr-un sfert de oră intrăm in Cluj. Roaa începe să se pregăteasca, își adună cursul, îl pune în dosar. De ce n-o fi spus ea nimic alor săi când a mușcat-o câinele acela în București? Pe tot parcursul călătoriei, a zâmbit doar de câteva ori , discret, parcă tragic. De unde tristețea asta profundă , în ochii ei mari, frumoși și negri? Imi povestise multe, dar îmi scăpa esențialul.

E seară, luminile Clujului îmi dau fiori, așa, ca atunci când mergeam la examen sau „prin doctori”, ca și acum. Imi iau rămas bun de la Roaa, îi dau numărul meu de telefon. Cobor , o aud pe Roaa în spatele meu. ”Vă ajut eu!” și mă surprinde prezența ei încă lângă mine. Urc în mașină , îmi iau în grabă din nou rămas bun, din nou urări de bine . O mai întreb pe Roaa care mă privea cu tristețe adâncă , ce mi se cuibări dureros în suflet:
„Spune-mi, Roaa, mai ai pe cineva la Bagdad?”

Fata mea îmi răspunde. Am avut senzația ca Timpul s-a oprit, că totul a încremenit. Mă văzui printre dărâmăturile din unul din cele mai vechi orașe din lume, Alep, Siria,  simții mirosul acut al morții în aerul uscat și mă gândii că așa o fi și la Bagdad?
A țuguiat buzele, apoi a dus palmele la tâmple.

”Nuuu… pe nimeni nu mai am eu…”

Sursa foto: adevarul.ro