Constanța Popescu 
Eram anotimpul culorilor calde,
topite și curse peste vârsta
cu joaca pe umeri.
Unde rămăsese albumul cu fapte,
să mai pot lipi iubirea lipsă?
Erai personajul încălțat cu patine,
în orice timp cățărător,
îndepărtându-mi dogoare din gene.
Eram văpaie scufundată-ntr-un ocean
de lacrimi cărunte…
erai dorul neștiut peste vremea
care scutura vorbele,
amețind teama călătoriei eterne…
am fost roua dimineților incendiate
când setea deschidea drumul spre oaza
îngăduinței unde izvorăște dorul.
Am fost rază la fereastra cu jaluzele trase,
un timp cu călători pictați pe umbre,
navetistă între amintiri…
