Ioan Gh. Tofan 
Simţi braţul lui Nicu apucându-l de umeri şi purtându-l câţiva metri mai încolo.
-Eşti paliu[1], nea Ioane, dacă vrei să te pui de-a doua cu băbăciunea! Lasă că nici ea nu-i mai brează. Amândoi sunteţi duşi cu pluta. Ce sufletu’ meu era cu filmu’ ăla de ziceai că l-ai visat, să mă tai dacă pricep. Şi dimineaţă, când te-am trezit, vorbeai cam pe nas. Adineaori însă te-ai întrecut pe matale. Ştii ceva? Am o propunere. Cât mai dă din clanţă cotoroanţa, hai să bem o cafeluţă la barul hotelului. O s-o bunghim pe geam când termină de trăncănit.
-De data asta ai gura aurită, Nicuşor, tată. Chiar îmi arde buza după o cafea. Dimineţă n-am mai avut timp să-mi fac.
-Mie-mi spui. Poate ai ceva gozură prin caraiman[2] pentru cafea. La mandea-n portofel euroii-s numa’ de-o centă[3].
-Credeam că ştiu toate cuvintele interlopilor. Ce-i aia, gozură?
-Mărunţei bre, nu înţelegi? Monezi. Tura asta ieşi mata la interval, iar mai târziu dau io de băut, ca să ne dregem.
-Nu mai pun băutură în gură.
-Cum spui şi mai vedem.
După ce băură cafeaua cei doi bărbaţi ieşiră din restaurantul aflat la parter, la timp ca să vadă grupul de români care o luaseră la pas întins, în frunte cu Elena Panait şi moldoveanul din Piatra-Neamţ. Străbătură cvartale cu imobile de cinci-şase etaje, de culoarea cafelei cu lapte, în combinaţii diferite de la un tronson la altul, construite poate spre sfârşitul veacului XIX sau în zorii celui următor, cu binecunoscutele magazine de cartier, cu vitrine de sticlă sau termopan, pe care le puteai întâlni în toate oraşele mai răsărite din Europa. Ocoliră de vreo două-trei ori colţurile străzilor largi. În afară de ghidă, nimeni n-ar mai fi ştiut pe unde să se întoarcă la hotel.
-E de groază ce ne aleargă femeia asta, constată Ionel suflând din greu şi mărind pasul.
-Lasă că şi mata te mişti ca ochiu’ mortului, de parcă n-ai fi mâncat nimic în dimineaţa asta.
-Păi chiar n-am pus nafură în gură.
Brunetul dădu aprobator din cap:
-Că bine zici. Uitasem. Măcar te-ai răcorit la baie?
Neprimind răspuns, arătă cu mâna spre chelia roşie a moldoveanului ce se zărea în mulţimea de pe stradă la vreo cincizeci de metri înaintea lor:
-E bună şi căpăţâna lui Mihai la ceva. Unde-i chitra[4], hop şi băboiu’! Stau cu geana ţintă ca mătăluţă pe farul din Sulina. Parcă aşa ziceai că bagi vapoarele, din mare pe canal, cu ochiometru’ pe far. Nu s-ar dezlipi avocatu’ de ghida noastră, să-l pici cu ceară. Ce crezi, i-o fi tras până acum vreun număr?
-Nu ai aflat de băbuţa care şi-a rupt piciorul? Auzi numai ce-ţi convine? Ghida a dus-o azi-noapte la spital. Eu cred, Nicule, că mori de invidie. Sunt convins că ţi-ar place să te combini cu doamna Panait, dar pentru că n-ai apă, ca să ajungi la ea, cum spunem noi, marinarii, o faci albie de porci ca să nu mă prind cât de înnebunit eşti după ea. E o reacţie primitivă, crede-mă!
-Ce-i drept, e drept. Dacă mă benoclez din spate, n-am ce zice, are caroseria ca lumea! Dar ai auzit de vorba aia, din spate liceu, iar din faţă muzeu?
-Aşa zicea şi vulpea de struguri că ar fi acri. Nu-l mai văd pe avocat, constată Ionel, înălţând capul.
-A făcut dreapta, după colţ. Hai, fuga marş! N-ai făcut armata, nea Ioane?
-Doi ani pe muchie, la marina călăreaţă, răspunse Ionel, începând să alerge cu paşi mici.
-Cum vine asta?
-La marina de uscat. Ăia îmbarcaţi pe vedete[5] ne spuneau aşa. În perioada de instrucţie am mâncat armată pe pâine la Drăghia, aşa cum i se mai spunea, în folclorul marinăresc, Centrului de Instrucţie al Marinei Militare din Mangalia.
-Am auzit şi eu de Drăghia, de la un vecin de cartier, cam de leatul matale. Ce grad ai avut?
-Soldat, Nicule, soldat fraier, deşi am apucat să fac vreo zece zile din şcoala de gradaţi.
-Păi, ce, n-ai terminat-o? Te-a scuipat afară moş Teacă? Cu ce l-ai şucărit? Te văd om liniştit, pe onoarea mea! Doar nu te-o fi apucat fluieratul dimineaţa, la careu, în timpul raportului dat comandantului unităţii?
-Nu chiar. Povestea e mai lungă. Durează s-o detaliez. Pe scurt, chiar în timpul şcolii, am fost trimis ca radiotelegrafist, specialitatea în care mă calificasem în armată, într-o aplicaţie de câteva zile, la un post de observare de pe litoral. Postul, aflat chiar pe malul mării, era la vreo patru kilometri distanţă faţă de Corbu de Jos, un sat locuit cândva de bulgari, plecaţi în ţara lor după pierderea Cadrilaterului, populat apoi de români aduşi din fostul regat, în majoritate olteni. Îţi dai seama ce chestie? Olteni în Dobrogea!
-Nu, că mi-ai făcut mintea cravată cu bulgarii, oltenii şi…Patrulateru’ dumitale.
-Cadrilater, măi Neculai.
-Mă rog! Să-i bag în mă-sa pe toţi, olteni, bulgăroi etâcî!
-Spurcată gură mai ai! Nu degeaba ai fost gardian la puşcărie. Păi, să vezi! Şefului de post, un miciman[6] care făcea naveta zilnic între Corbu de Jos şi Constanţa, unde locuia, i-am căzut cu tronc, cum ar spune mama.
-Dar ce, era cumva pe invers?
-Ce-ţi mai place să le răstălmăceşti! I-a plăcut cum băteam morse la manipulatorul staţiei. Aveam carnet de clasa a II-a. Nu mai întâlnise un radiotelegrafist aşa de rapid. Pe atunci, la mijlocul anilor ’60, stagiul la marină era de doi ani şi…
-Bine că acum nu mai e nici un fel de stagiu. Halal de mama noastră? Ce bărbat mai e ăla care n-a pus în viaţa lui mâna pe-o armă?
-…Cei din anul II, de la post, urmau să fie lăsaţi la vatră curând. Îi crăpa măseaua şefului de post după alţi doi radiotelegrafişti. Dacă tot se întâmplase să fiu acolo, subofiţerul a intervenit pe lângă comandantul unităţii de transmisiuni din Mangalia, de care aparţineam, să rămân pe loc până la terminarea stagiului. Mi-a zis să stau liniştit. Nu conta că nu terminasem şcoala de gradaţi, voia să spună. Oricum, cursul nu ţinea mai mult de o lună. Tot pe mine avea să mă ia ca ajutor al lui, după lăsarea la vatră a celuilalt leat, m-a asigurat. Al doilea RTG-ist[7] urma să fie trimis destul de repede, înainte de plecarea celor de anul II. Pentru moment, situaţia mi-a convenit. La post eram doar şapte oameni, iar după plecarea acasă a tablagiului rămâneam de capul nostru, doar sub comanda sergentului, ajutor de şef de post, militar în termen ca şi noi. Atunci răsuflam uşuraţi şi ridicam milităria în pod. Numai că, vezi tu, după eliberarea băieţilor dinaintea noastră, când mă aşteptam să mă avanseze în grad, să mă facă, pentru început, caporal, ca să-l înlocuiesc în funcţie pe sergentul plecat acasă, au adus un alt gălăţean, pe care l-au uns în locul meu, deşi nu avea specializare de transmisionist şi nici nu făcuse măcar o zi din şcoala de gradaţi. În civilie lucrase ca şofer.
-Nu mă duce capu’ de ce i-au dat macaroanele gherţoiului[8].
-Care gherţoi? Vorbeşti cam păsăreşte.
-La şofer mă refeream. De ce i-au dat lui gradu’? Asta nu pricep. Nu te buşiseră destul, cu burta de pământ, bulangii ăia, cu table pe umeri, de la şcoala de căprari? Crezi că nu ştiu ce instrucţie se făcea în armată? Culcat! Salt înainte! Drepţi! Înainte fuga marş! Culcat! Târâş! Drepţi! La mine fuga marş! Culcat! Aviaţie inamică la înălţime! Drepţi! Salt…
-…Înainte! Am înţeles. Mă faci să-mi uit vorba. Pentru că ăla, Sipson îl chema, de alminteri un băiat de treabă, era membru de partid şi eu nu.
-Şi nu te-ai şucărit că te-au dat la spate?
-Ba bine că nu! Normal că m-am supărat. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că a fost şi mâna CI-istului[9] unităţii, care ne citea tuturor corespondenţa. La mine avea ce citi. Mă chinuia talentul. Compuneam zilnic scrisori de zeci de pagini pe care le trimiteam părinţilor, neamurilor, prietenilor, gagicilor, tuturor de care îmi aduceam aminte. Ori îl exasperasem cu scrisorile mele kilometrice pe care, prin natura funcţiei, se simţea obligat să le citească, ori îl deranjase aspiraţiile mele (să mă îmbarc, după lăsarea la vatră, ca radiotelegrafist sau marinar pe un cargou şi astfel să colind lumea), pe care le împărtăşeam destinatarilor. Încă unul care voia s-o uşchească afară, şi-o fi zis. Ştii cum e. Cât eşti tânăr, visezi la câte-s în lună şi în stele. Mi-am dat seama că degeaba protestam dacă nu eram membru de partid. Ar fi însemnat să mă lupt cu morile de vânt, ca don Quijote.
-Cine-i ăsta?
-Un domn pe care l-am cunoscut când aveam vreo nouăprezece ani.
-Aha! N-ai încercat să intri şi tu în partid?
-Ba da. Am făcut imediat cerere, dar m-au respins. C.I.-istul îşi făcuse datoria. A fost o lecţie pe care mi-am însuşit-o. Mai târziu, peste vreo patru ani, când s-a ivit o oportunitate care avea să-mi schimbe radical viaţa şi am fost propus să devin membru de partid, am acceptat, deşi primul impuls a fost să refuz. Doar trei inşi din adunătura aceea de treizeci de flăcăi, cu armata făcută şi bacalaureatul la bază, după cum se cerea, negru pe alb, care doreau să ajungă ofiţeri ai marinei civile fluviale, nu aveau carnet roşu. Eram unul din cei trei. Dacă refuzam, ăla eram. Poate că apucam să termin şcoala, dar oricât de profesionist aş fi devenit, nu aş mai fi putut avansa. Puteam fi chiar eliminat din branşă, dacă se întâmpla să calc strâmb. Dacă asta înseamnă să fii oportunist, ei bine, da, am fost oportunist; unul din cei două milioane pe care-i avea partidul unic. Mai târziu, prin 1984, într-o împrejurare care mi-a întors viaţa pe dos, am fost la un pas de excludere, dar am scăpat cu vot de blam cu avertisment. Dacă mă dădeau afară, poate că mi-era mai bine astăzi. După revoluţie aş fi putut s-o fac pe dizidentul, ca atâţia impostori care au apărut atunci ca ciupercile după ploaie, nu crezi? Am totuşi conştiinţa împăcată că nu am semnat un pact cu diavolul.
-Ce vrei să spui?
-Nu am fost bengănitor, turnător la Seico[10] Era foarte greu să rezişti. De două ori au încercat să mă racoleze şi i-am fentat.
-Nene, ai deviat de la subiect. Te-am întrebat eu dacă negri ţi-s ochii? Aşa era viaţa pe-atunci.
-Da, trebuia să pluteşti între două ape. Nu te duceai la fund, dar nici nu înotai la mal. Supravieţuiai, scăldând-o! Iar nu-i mai văd ceafa lui Mihai! E-n stare ghida să nu ne aştepte. Ai văzut doar ce am păţit la Bologna?
Constănţeanul se strâmbă:
-Ţi-am zis că-i afurisită.
Grăbiră paşii şi ajunseră pe un bulevard cu mai multe benzi de circulaţie, toate ocupate, pe care rulau maşini bară la bară. Când şi când, autoturisme mici, de numai două locuri, Smart-uri mai ales, ţâşneau pe culoarele înguste ce apăreau între benzi. În staţie, Elena Panait le cumpără cartele de călătorie pe care turiştii urmau să le perforeze în autobuz. Pe trotuarul larg cât o stradă, în faţa unei florării, un tânăr cam slinos, cu părul lung şi răvăşit, atârnându-i în laţe unsuroase, mergea săltat de-alungul unei vitrine pline de flori, în care se oglindea, zâmbind sinelui fericit şi tâmp. Uneori se întorcea brusc şi făcea reverenţe trecătorilor ca un actor care aşteaptă aplauze.
-E un drogat. Nu-l mai priviţi aşa insistent. Cine ştie ce reacţie poate avea?! îi sfătui cineva din grup.
Ionel abia aştepta să vadă oraşul vechi. Amestecul de vechi şi nou urma să-l şocheze în scurt timp. Nici o clipă, de pildă, nu se gândise, străbătând ulterior, pe jos, anumite zone ale urbei milenare, la prezenţa vestigiilor antice sau medievale în imediata apropiere a unor edificii moderne, la apariţia şantierelor cu ruine antice în cele mai neaşteptate locuri, nu prea departe însă de pieţele romane, superbele biserici-muzeu sau celebrele fântâni. Roma era poate unicul oraş vechi din lume care ieşea zilnic la suprafaţă, ameninţând, într-o bună zi, să-l înghită pe cel nou, avea să-şi spună Ionel, exagerând bineînţeles, uluit de invazia sit-urilor arheologice.
Mai înainte de a intra în oraşul vechi, excursioniştii trebuiră să urce într-un autobuz destul de hârbuit, ticsit de călători, după cum aveau să constate cei doi amici.
În luările ei de cuvânt, ascultate cu religiozitate de bătrâneii ce formau majoritatea turiştilor, Elena le vorbise şi de altă faţă a Romei, mai puţin plăcută. Aveau să descopere curând, în afara transportului în comun deficitar, mizeria de pe străzile lăturalnice unde, la colţuri, indieni sau pakistanezi, cu genţi de vinilin burduşite de marfă proastă, cu ochii jucând în toate părţile, gata de fugă dacă observau ceva suspect, vindeau umbrele, tenişi, pălării de soare sau reproduceri grosolane ale domului San Pietro sau ale Colosseum-ului. În autobuz Ionel stătu practic într-un picior, spânzurat cu mâna dreaptă de o bară fixată în tavan prea sus, cu stânga având grijă să-şi ţină, strânsă la piept, gentuţa în care, în afară de aparatul de fotografiat, avea portofelul pe care îl luase din buzunarul de la spate al pantalonilor. Făcuse asta după ce văzuse în staţie câţiva negri deşiraţi, cu trăsături greceşti clasice, dar prelungi, ca pictate de El Greco, având la gât cruciuliţe de lemn (eritreeni copţi, îşi zise), care se uitau cam insistent la hainele, genţile şi feţele smântânite ale europenilor ăstora, parcă altfel decât restul albilor din oraş. În autobuz aerul era de nerespirat. Transpiraţii dospite şi mirosuri de colonie ieftină, fixativ, dinţi cariaţi sau gumă mentolată, îţi mutau nasul din loc. Autobuzul era ticsit de populaţia săracă a oraşului, formată mai ales din emigranţi. Prin cine ştie ce minune, ghida şi Mihai găsiseră două locuri şi acum şuşoteau unul la urechea altuia.
-Ţi-am zis, nene, că roşcovanu’ o arde pe cumătra, mormăi brunetul, înghiotindu-l din spate.
Ionel se uită cu invidie la cei doi pentru că stăteau atât de comod. Dându-şi capul pe spate, amăgindu-se că aşa va simţi mai puţin izurile insuportabile, se lăsă cuprins de gânduri.
Din romanul Pe malulde lut al fluviului
(Călătorii paralele II)
-A patra zi-
[1] Nebun (argou)
[6] Subofiţer de marină
[7] Radiotelegrafist
[8] Prost (argou)
[9] Ofiţer de contrinformaţii
[10] Securitate
Sursa foto: storage0.dms.mpinteractiv.ro
