Florica Patan 
Zăpezi nemărginite
crucifică priviri
și nimeni nu se-oprește
din infernul zilei
arginții din văzduh răsar foșniri,
în praguri neștiute închid
rotirea clipei.
Grăbită e lumina să treacă
prin perdea,
Pe ochiul din fântână, acolo
să adoarmă
Porțile zilei, seara, pulsând
ca într-o stea, în limpezimi de suflet
noi veșnicii adună…
Cu fir năprasnic trec ritmurile
morții,
Mă-ncolăcesc în ore
când trenul meu pe șine aleargă
pierzînd linii
ducând în verbul sorții cristal
de gheață, veacul, tăcute figurine.
În veșnicia clipei, eu, pe scara
tristelor contraste,
cu mâinile de ceară
aprind lumini din astre
și trec peste poteci… acolo e aici
oriunde și oricând, cuvintele
sunt sacre.
