Filmul acesta l-am văzut și îl văd,
imaginile sparg roua mișcărilor
de păpuși mecanice, care cântă fals și dansează
robotic asemenea oamenilor bolnavi
de culori prelungite înainte spre vârfuri retezate.
Pășești peste pragul interzis, toată viața interzis,
îți lași palmele pe creștetul copilului
ce plânge după trupul cald ca o scaldă a vieții.
Vii în asfințit și privești peste toți
și cauți,
și cauți cornii pe care ai crestat câte-o stea,
din care sperai că lumina ei, tulburătoare de somn,
odată va acoperi dealul și peștera și oamenii,
iar tu, ca un războinic, în care gheața inimii s-a topit,
scăpat pe sub zidurile năruite ale cetății,
vei implora puterea din cornul cu mai multe stele încrustate, palid foc.
Te vei împodobi cu florile galbene, fiind zeul ce se slujește pe sine,
spre aducere alunecare de trupul cald, din care-ai fost răpit,
și care atârnă de ziduri desene din lumea proiectată pe pământ
răsturnată în cuie, potrivită celei din cerul nostru cel de toate zilele.
MIHAI PĂCURARU 15.04.2022
