Repere

Ne întâlnisem într-o librărie, aproape ne certasem pentru o carte, era ultimul exemplar, la care el renunțase în ultimul moment, când a văzut că mă enervasem, fără pic de politețe, mi-am spus și i-am lăsat-o pe raft.

– Am mai citit-o, puteți să o luați.

– De ce este atât de importantă?

A încercat să îndulcească momentul, reușind să mă enerveze și mai tare.

– Nu mai știu care este culoarea ochilor Emmei Bovary.

Nici eu nu înțeleg de ce o vreau, am nevoie să o știu în bibliotecă alături de cărțile lui Flaubert, dau din umeri și plec fără să îl mai privesc, în fond nu trebuie să explic nimic nimănui.

Din vitrină observ că a luat-o totuși, cu un gest agasat. A ieșit în câteva clipe, s-a prefăcut că nu mă vede, deși aproape s-a împiedicat de mine în fața magazinului din apropiere și am crezut că aici se va termina povestea.

În seara următoare eram la o masă într-o cafenea din apropierea casei, unde îmi petrec uneori serile. El a intrat la braț cu o femeie, șerpărie în blugi i-am spus în gând, m-a pufnit râsul, fără să pot spune de ce și fără să mă pot abține, el a zâmbit ambiguu, așezându-se la o masă destul de apropiată, cu fața spre mine. L-am văzut curând mirosindu-i părul, apoi gâtul, ea părea dispusă la orice, un joc de priviri și schimb de cuvinte pe care nu aveam cum le auzi dar pe care le-am presupus, au dispărut o vreme și am simțit că mă întristez. Instinctiv am știut. Ciudat, mi-am spus, treaba lui, ce-mi pasă de alegerile ăstuia, dar am rămas cu ochii pe ieșire încă o vreme.

A reapărut, singur de astă dată. Și-a luat o cafea și s-a așezat la masa mea, privindu-mă insistent, în vreme ce eu nu mi-am plecat ochii. Avea buzele cărnoase, roșii, gene lungi, ochi migdalați, șireți, am constatat. Târziu am descoperit că erau verzi. I-am văzut apoi mâinile cu degete subțiri, lungi, mâini de femeie, ciudat de albe. Manșetele îi erau întoarse, firele de păr de culoare închisă contrastau cu albul pielii. Ochii nu mi se dezlipeau de pe degetele lui, și, poate din cauza vinului, băusem deja două pahare, mâncasem puțin în ziua aceea, eram obosită, poate din cauza mișcărilor de rotație ale linguriței pe care o auzeam lovind ușor marginile cănii, mă gândeam la limba lui pe care o simțeam învârtindu-se pe sfârcurile mele, simțeam mâinile lui cum îmi prindeau umerii fără grabă, așezându-mi căldura lor cu o mișcare sigură, căutând locul potrivit în care să se cuibărească, stârnindu-mă, simțeam că mă umezesc și m-am gândit o clipă la rochia pe care o purtam, de mătase, ușoară. L-am auzit rostindu-mi aproape de ureche:

– Când intru într-o librărie, eu văd și corpurile autorilor, femei, bărbați, așezați în rafturi, delectându-se cu mirosul celuilalt, așteptând cuminți momentul când vor coborî în sală,  privindu-și cefele și visând.

Dau dezaprobator din cap, clipind în joacă.

– Când ating o carte, eu nu văd zburând hainele autorilor. Nu îi văd scoțându-și chiloții, sutienele, corsetele, nu le văd dresurile prinse cu cleme în portjartier. Nici nu descopăr că sunt păroși, știi, pe timpuri nu se epilau.

– Nici măcar manșetele și gulerele apretate?

–  Nici măcar. Văd personajele dezbrăcându-se.

– Vezi ce văd și eu, doar că nu recunoști. Nu ai observat că au gurile și mâinile în căutare, trăgând spre ei trupurile apropiate, adulmecând, bucurându-se de goliciunea celorlalți? Uneori coboară de pe rafturi, se învârt în jurul meu și uit unde sunt. Rămân în așteptare.

Mă amuză și intrigă deopotrivă discuția care nu pare să ducă nicăieri.

– A devenit periculos să intri într-o librărie, ar trebui să ai grijă, poți lua un sifilis dacă nu stai la distanță, îi spun.

– Crezi?

Când zâmbește i se ridică o sprânceană pe care o caut de câte ori vorbește.

– Tratezi cărțile ca pe prostituate.

– Poate că asta sunt, prea se oferă tuturor, fără preferințe, femeie, bărbat, îi transformă în sclavi pentru o seară, două, depinde cum decurg ostilitățile. Apoi altul la rând. Sau alta.

– Librăria e-un bordel?!

– Mai curând un spectacol. Jucat cu sala închisă.

– În pielea goală, totuși, nu uita, îi urmăresc sprânceana care devine singurul reper în acel moment.

– Nu au nevoie de haine, au energiile proprii care le țin de cald.

Constat că discuția a devenit serioasă.

– Și în cimitir se adună energii, în gropile care se surpă, dar nu îmi pot imagina morții cum se dezbracă.

Între timp golisem încă un pahar, îmi rămăsese un gând care se învârtea, aș fi vrut să mă ia în brațe, îmi aduceam aminte și că plecase mai devreme cu femeia pe care o catalogasem disponibilă oricând, oricui și îmi displăcea gândul că aș putea să o ating și pe ea indirect, voiam să o uit simțindu-i încă prezența.

– Mă întreb ce culoare au ochii tăi, li se schimbă nuanța în funcție de lumină.

Îmi așezase o șuviță care îmi acoperea fruntea atingându-mi ușor gâtul. Ridic din umeri și mai cer un pahar.

– Albaștri, așa cum bănuiam, spune el aplecându-se ușor spre mine, aducându-mi paharul de vin aproape. Mi-am înclinat capul cât să îl las să înțeleagă că mă deranjează. Am întins mâna brusc și am răsturnat vinul roșu peste blugii lui, i-am auzit icnetul și nu am putut spune decât:

– Cenușii.

A plecat spre toaletă fără să rostească un cuvânt, făcându-mi semn să aștept, scuturându-și pantalonii. Avea un mers nefiresc sau doar mi se părea, mi se lipise privirea de spatele lui încovoiat, mă întrebam ce puteam face, ce va crede și cum să îi explic, nu voiam să mă scuz, eram sigură că își va imagina că sunt alcoolică, nu știu să beau vin, îmi repetam, să nu uiți, nu știi să bei vin, de ce nu mă oprisem la al doilea pahar? M-am gândit la ultima scenă din „L`Education sentimentale”, în care cei doi eroi au spălat putina deși plănuiseră în amănunt escapada de la bordel. Mi i-am imaginat aruncând florile la primul colț de stradă, cu pumnii strânși. Am plecat înainte ca el să se întoarcă.

Dimineața sunt cenușii, îmi spuneam pășind în întuneric.

În iarnă ne-am întâlnit în librărie. Când am intrat m-a observat. A ocolit primele rafturi, a găsit „Papagalul lui Flaubert” și a venit spre mine.

– Nu contează culoarea ochilor, a spus, dându-mi cartea. De asta era importantă pentru tine?

A vrut să plece, însă după doi pași s-a întors.

– Dacă te-aș invita la o cafea, doar o cafea?

– Nu beau cafea, i-am răspuns negând, așa cum fac deseori când sunt surprinsă.

– Plecăm cu prima cursă și ne întoarcem în ziua următoare.

– Unde?

– La Paris.

Am negat dând din nou, dând din cap, ocolindu-i privirea, cercetându-i mâinile, strângând în pumn mănușile din piele albastră pe care uitasem să le pun în geantă. El a dat din cap, scurt. Am plecat în direcții diferite. Am pășit încet, mi-am pus mănușa pe mâna dreaptă, apoi am scos-o. M-am întors. Mă aștepta în fața librăriei.

– Numai dacă mergem la Rouen, am reușit să spun fără să mă bâlbâi, căutându-i arcuirea sprâncenei.

(sursa foto: oftaprof.ro)