„N-am fost nici ieri, / Nu sunt nici azi, / Şi nu voi fi, / Cu-atât mai mult, nici mâine, după moarte, / Nimic din ce vor crede poate / Cei câţiva cititori de carte – / […] / Sunt un volum ce n-are titlu încă, / Deşi există-n mine tipărit – / Volum unic, ce trebuie citit / Rând după rând / Şi tot aşa, la fel, / De la-nceput şi până la sfârşit – / Până se va-nţelege ce daltă de oţel / Va trebui să-mi sape titlu-n stâncă / Atunci când titlul meu va fi găsit!…“ (În loc de prefaţă, Ion Minulescu)
Scriitorul Ion Minulescu s-a născut la început de an calendaristic, în 6 ianuarie 1881, la Bucureşti. Nu o să vorbesc despre biografia sau opera acestui mare artist al neamului românesc, pentru că aceste lucruri se pot afla uşor atât din mediul on-line, cât şi din cărţi, ci o să iau câteva versuri din poeziile lui, o „Acuarelă“ de stropi de cuvinte pierdută într-un oraş în care „plouă de trei ori pe săptămână“ şi o să schiţez un univers ce a rămas moştenire românilor. După cum însuşi a mărturist în poezia În loc de prefaţă, Ion Minulescu nu a fost al niciunui timp, el este acea poveste ce a primit un titlu cu fiecare secundă picurată peste omenire, el este acel univers luminos din care plouă cu litere de foc, el este „aurul lichid din stup“ (Spovedanie) care aşteaptă cititorul să-i împărtăşească misterul.
„Nu beau, / Nu cânt / Şi nu iubesc! … / Sunt ca un vechi răboj de lemn, / Pe care-ncerc să recitesc / Înfrângerile-n sens invers, / Că-n suflet, fiecare semn / De pe răboj se schimbă-n vers…“ Fiecare om se înlănţuieşte în neputinţe, înfrângerile sunt la fiecare pas, ele nu te lasă să bei nectarul divin sau să cânţi vrăjit de norii iubirii, dar când vei reuşi să treci dincolo de aceste piedici mărunte, să iei creionul şi să scrijeleşti pe fila vieţii tale, sufletul tău afon până atunci învaţă să cânte, să iubească, să zboare pe aripi de vers. Pentru a reuşi acest lucru trebuie să-ţi înţelegi propria fiinţă, să te vezi singur pe o scenă şi toţi cei din jurul tău să-i consideri spectatori. Doar atunci vei putea deveni lumină, atât pentru tine, cât şi pentru cei din jur. „Privesc pe cei ce trec mereu/ Pe jos, pe sus, pe străzi, prin gări – / Botezuri, nunţi şi-nmormântări, / Şi parcă-n fiecare grup / Obiectul principal sunt Eu.“
Cândva poate am cântat, am iubit, altcândva poate am uitat să mai cântăm, să mai iubim, dar de fiecare dată trebuie să găsim esenţa cântecului şi să legăm nodul dragostei absolute pentru a fi fericiţi în propriul nostru univers şi să lăsăm în urma noastră parfum etern de pe timpul în care „iubeam / Cântam / Şi beam.“
În „Romanţa cheii“ scriitorul vorbeşte despre „Cheia ce mi-ai dat aseară – / Cheia de la poarta verde -“, o cheie ce a pierdut-o. Poarta cea verde ar putea fi imaginea metaforică a primăverii, a porţii vieţii, a cărei cheie s-a pierdut „Dar ce cheie nu se pierde?“ întrebă scriitorul. Toamna închide ochii a tot ceea ce a fost cândva verde şi atunci cum să nu se piardă cheia, ne-am putea întreba noi? Scriitorul a căutat cheia pierdută „Dar pe scară / Era noapte ca şi-afară -“ Înainte ca noapte să cadă şi „Lumânările de ceară“ să se stingă, fiecare trebuie să ia cheia de la poarta verde a sufletului, să pătrundă în universul lui şi să scoată cele mai tainice comori de acolo, ca atunci când te afli „pe cea din urmă treaptă“, înaintea naufragiului „Naufragiul ce m-aşteaptă!…“ să fii împăcat cu tine însuţi.
Omul este „o-mperechere de straniu / Şi comun“ după cum se confesează eul liric în Ecce homo. Când reuşeşti să treci dincolo de partea comună a vieţii şi să dai glas acelei fărâme stranii, începi să dansezi pentru o eternitate „Eu sunt o armonie de proză / Şi de vers / […] / De artă / Şi eres -“.
„Nu sunt ce par a fi / Nu sunt / Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!“, dar învăţând să asculţi tot ceea ce mişcă în jur, să taci, să priveşti, să vorbeşti, în cele din urmă „să clădeşti“ (A XI-a poruncă) te resemnezi, te redescoperi şi găseşti esenţa vieţii tale asemenea scriitorului Ion Minulescu, pe tine „Cel ce sunt!“
Cred că fiecare cititor al poeziilor lui Ion Minulescu a aruncat o privire şi-n universul său asemenea marelui artist şi a încercat o reorganizare a tot ce a împrăştiat şi-abandonat.
Sursa foto: costintuchila.files.wordpress.com