Redus la tăcere

M-ai răstignit în tăcere
în spațiul unde silabele mor nepronunțate
iar cuvintele le scriu pe pereții din spatele minții.

Acolo nu intră nimeni.

Păianjenii au imobilizat consoanele

iar vocalele abandonate au căzut pe pământul reavăn

hrană pentru crustacee.

Am căutat adevărul în toate

și m-ai izgonit dintre lume.

Am căutat adevărul în pietre

dar m-ai alungat din murmurul lor.
Acum sunt statuia cu buzele pecetluite.

Ce să înțeleg?
Că adevărul nu respiră între oameni
se ascunde în singurătate
în șoapta care nu mai prinde glas?

Îmi port răbdarea ca pe un veșmânt greu
știind că în rânduielile tale clocotește o altă ordine.
Niciodată nu m-ai părăsit
dar tăcerea ta îmi taie rădăcinile vorbirii
și mi-e teamă să nu mă transform
definitiv într-un zid

acoperit doar de frunzele iederii.

Mi-e teamă

să nu fiu doar suportul cuvintelor urcătoare

ascunsă de ochii lumii.

Aștept drumul pe care l-ai croit.

Știu că este pregătit
dar până atunci
încerc să-nțeleg universul mut.