Codruț Radi 
Pribegesc prin adâncurile gândului, fără să mă întorc cu nimic spre maluri pentru a opri curgerea insomniei. Chiar dacă presimt că acolo, printre stânci, lumina are altă culoare. Rostogolindu-mă uneori cu prund cu tot, dinspre cocoașele înlesnite piscuri pentru ceea ce este condamnat la veșnică izgonire. Precum pârâiele adunate dintr-un izvor tot mai repede, pe măsura ploii ce lăcrimează prin surpăturile cerului. La fel de nedumerite tăcerii mele, de parcă nu liniștea răzbește vremilor, peste cocleala umbrelor ce-mi țin de urât. Întâmpinarea privirii lor mă arde cu aceiași stropi rămași de veghe în ochii mei. Printre fulgere fără capete, înlănțuindu-se pe sub coastele destinului într-o sfidare mitologică . Razele de ecouri nu reușesc să mă învelească pe cât m-am ascuns depărtării care crește dincolo de-afară . Prin spărtura îngustă a ochiului, singur printre ceilalți ochi, tăgada culorilor supraviețuitoare devine prihană. Hățișurile de posibile păcate se reped să mă țină treaz până ce fricile ancestrale se vor fi dezbinat. Și clevetirile naturale, furtunoase oricum, se potolesc odată cu palele de nori asemenea trecători. Bocete tot mai stinse ale ploii invocă repausul de-o față cu mine. Numai astfel își face liniștea loc, luându-l pe cel dinainte în deriva timpului, dar nesigur haos. Câți pași îmi alunecă alături de umbre, căutând pe dibuite alipirea la o cale imaginară a golurilor sparte pe rând, cu neștiința împerecherii? Colțuri și iarăși colțuri mi se pare că stârnesc prin orice încercare de popas, neizbutind să le pun cap la cap. După fiecare atingere tălpile mă dor ca scrijelite de-o arsură, ce se ridică apoi prin toate răspântiile oaselor. Ochii resimt precum țancurile în vârtej o singură poartă a focului spre și dinspre suflet. De parcă acesta ar fi să fie răgazul care potrivește intensitatea durerii, cât să ni se pară destulă. Sau răbdarea care a absorbit mâniile suferinței, ca pedeapsă într-o solitudine niciodată la fel cu mine, cel desculț pe rănile vieții. Cumpănind, temător prin captivitatea gândului, la încercarea de uitare, rătăcire chiar înăuntrul ei. Poate că așa voi răzbi poruncile dimpotriva sorții, de care ursitoarele nu s-au lepădat. Și îmi voi elibera din piept inima ghemuită, îngustată, de dinaintea lumii parcă, în această prestabilită situare, la întretăierea cu umerii ce tot cară o aceeași cruce, pe diagonala imaginară a brațelor care țin loc de ochi. Într-o pervertire senzorială tot piezișă, pe cât supusă nevoinței de recunoaștere a formelor dure peste care se pliază existența. Evident că am parte de căderi succesive, după provocarea respectivă, a legilor atotputernice din afara mea care mă urmăresc rezonant. Încurcat în propriile nedumeriri tremur de puținătatea reazemelor posibile în veghea porționată temporal. Descinderea vremilor, într-o cascadă dincolo de care nu mi-e permisă privirea, mă însoțește obsedant în toate încercările de a controla echilibrul dinăuntrul meu. Și parcă sapă în pietrele ce nu se rotunjesc nicicum trecerii umbrelor prin amintiri, deodată cu mine. Ba chiar se colțuresc, cât să rămână trează nu doar pasămintea, ci toată suferința celor nedescâlcite din hățișurile toleranței mele la existență. Scapără din când în când, prin poarta tot mai restrânsă trecutului, o lumină nici destulă limpezirii, nici potrivnică orbirii. Culorile tari, fulgerătoare altfel ochiului, se precipită golului de tăcere dinapoia lui până la dizolvare. Rămâne doar amintirea asimetriilor de care m-am temut dintotdeauna, predestinat balanței existențiale. Și inerentei tristeți, la marginea oricărei alunecări a graniței mele de vizibilitate. Pentru că nu pot veghea în continuu timpul pe potriva repeziciunii lui de disimulare, mă voi mulțumi cu fărâmele repetate ca și cum ar fi altele. Într-o pedeapsă a slujitorului de rând înnobilat cu iluzia etericului, împărțit dar neîmpăcat între lumi. Scurtătura închipuită trecere prin partea ta infimă de univers este de fapt o razantă nivelului cel mai de jos, expus tuturor denivelărilor Sfântului Pământ. Și totodată, cioburi inerente luminii bănuite de asalt asupra întunericului evident. Cum altfel se pot decanta, în percepția noastră, cele două nicicând entități în raport cu universul generator al succesiunii lor, dar nu și confident de taină al hazardului prin care ne parvine nouă, muritorilor de rând? Pentru care ziua și noaptea se confundă, aceleiași umbre nepăsătoare timpului, căii întâmplătoare de a-i fi mereu pe urmă. Poli amestecați dincolo de limita celor 360 de grade ce ne-au acoperit deja existența, gardă la care suntem condamnați pentru nestatornicie, instabilitate a sentimentelor noastre. Apunem, ne stingem după fiecare răbufnire instinctuală care îndepărtează tot mai mult trecutul măreț în idealuri, lăsându-ne doar iluzia unei refaceri chinuite. Povară, dar și declic al imaginației șovăind pe dinafara noastră, ne va împăca cu noi înșine în rătăcirile existențiale, înainte de a ne fi luat urma ecourile goale ale neființei paralele. Rănile resimțite după fiecare spovedanie omenească, fie ea și artistică, mai adânci și mai sfârtecate-n zvonul sângelui înlocuind cuvintele trecute, imposibil de recuperat la limita ascunzătorilor noastre cotidiene. Fără șanse de vindecare a locului pângărit prin indiferență, pe de-o parte, dar și invadat de către ,,devoratorii de suflete”. Perechile din umbră, poate chiar eurile câtorva dintre noi excluși evidenței, suspendați între vremelnicia iluziei și atemporalitatea realității, părere încă. Se amestecă îndoielile, suprapuneri sau doar intersecții, cineva le măsoară singurătățile rămase pentru a înfrunta spaima dinainte, neîmpărțind-o cu alții. Așa s-ar putea pecetlui noul crez al durerii, o repetabilă călătorie prin noi înșine, trează în strâmtoarea pe care abia o mai putem stăpâni. Confundat spiralei vieții în care cădem crezând că suim, înșelăm sensul corvoadei cu mereu celălalt capăt al luminii zilei următoare. Nu mai contează câtă-i volbură, împrejurul se strânge oricum odată cu noi, înăsprit după vidul propus ca mântuire a tăcerii prin uitare, stăpân al divinului și lumescului deopotrivă. Cărarea pe care ne întoarcem de fiecare dată, voluntari existentialiști, pentru a relua motivul trăirii printre ruinele ursitoarelor care încă slujesc, cu perspectiva îndepărtării de gând până la o nouă revărsare prefigurând creația înaintea facerii.
(din volumul de microeseuri în pregătire „Pretextele poeziei”)
