Râul care curge spre izvor – fragmentul al 5-lea

***

Era o noapte de vară, cînd Lenuţa tresări dintr-un somn cu vise ciudate. Braţul lui Georges o înlănţuia greu. Îi dădu uşor mîna la o parte şi ascultă încordată. Parcă auzea un sunet neobişnuit. De alături, sforăitul uşor a lui Georges o îndemna parcă să se liniştească, dar zgomotul acela dinspre uşă o făcu să tresară din nou. De data asta era convinsă că ceva neobişnuit se întîmpla. Îl zgîlţîi pe Georges, şoptindu-i să se trezească, dar nu era uşor de trezit. În sfîrşit,ochii lui luciră în întuneric şi el se ridică cu un oftat somnoros.
-Ce-i? Ce s-a întîmplat? mormăi încă cuprins de somn.
-Aud ceva umblînd la uşă, parcă ar bate cineva.
-De ce n-ar suna atunci la sonerie? Ca să nu ne trezească? glumi el ca deobicei.
-Hai, Jorj, mergi şi vezi ce se-ntîmplă! insistă Lenuţa, speriată de zgomotul ciudat.
În sfîrşit, Georges se sculă şi se îndreptă, întinzîndu-se, spre uşa de la intrare.
Lenuţa ascultă încordată, dar nu reuşi să se lămurească ce se întîmplă. Auzi parcă nişte şoapte şi paşi tîrşîiţi prin hol, apoi uşa cabinetului scoase zgomotul binecunoscut şi ea îşi dădu seama că era vorba de un pacient. Dar de ce nu o fi sunat!? „Ca să nu ne trezească!” îşi repetă ea gluma lui Georges. În orice moment de la el te puteai aştepta la cîte o glumă, indiferent cît de serioase erau împrejurările.
Acum se simţea relaxată şi liniştită şi privi o clipă întunericul spunîndu-şi: „Cît sunt de fericită!” Copiii dormeau adînc şi dinspre camera lor nu se auzea niciun sunet, semn că pe ei nu-i trezise mişcarea din casă.
Dar de ce, totuşi, nu se auzea vocea veselă a soţului ei, care răzbătea mereu dinspre cabinet, cu tonul lui încrezător şi optimist, cu care îi încuraja pe pacienţii lui? De data asta, vocea lui era şoptită şi Lenuţa se îngrijoră din nou: ce pacient o mai fi şi ăsta?
Mult mai tîrziu, cînd Lenuţa aţipise deja, Georges se strecură alături în pat aducînd cu el parcă un val de frig. Lenuţa se înfioră şi întrebă cine fusese.
-Nimic…un pacient care s-a tăiat, nimic grav!… dar parcă vocea lui nu mai era aşa veselă şi încărcată de umor ca deobicei.
Lenuţa încercă să se cufunde în adîncurile somnului, dar reuşi cu greu, căci îl simţea pe soţul ei încă încordat şi ştia că nici el nu reuşea să adoarmă.

***

Trecuseră cîteva săptămîni de la noaptea aceea încordată, cînd somnul le fu din nou tulburat, dar de această dată, în mod brutal.
Lenuţa şi Georges trersăriră în acelaşi timp cînd pe scară răsunară mai mulţi paşi apăsaţi. Paşii se opriră la uşa lor şi imediat soneria fu apăsată cu putere şi lipsă de maniere. Sunetul ei se prelungi sinistru în noapte şi ar fi vrut să-i spună ea acum: „Cred că vor să ne trezească!”, dar gluma îi rămase în gît, căci inima îi bătea speriată.
În camera de alături, Mona începu să strige: „mama!”, iar în cadrul uşii apăru mutriţa rotundă şi încruntată a lui Ducu, care o privea fix.
Georges se îmbrăca metodic, lăsînd ca sunetele isterice să continue la uşă. În sfîrşit, se îndreptă spre uşa de la intrare şi în curînd de acolo se auziră voci răstite.
Lenuţa, speriată de-a binelea, îşi puse halatul de casă şi intră în camera copiilor încercînd să-i liniştească, dar mîinile îi tremurau uşor.
După cîtva timp, Georges se ivi în cadrul uşii: faţa îi era foarte palidă, dar în priviri îi văzu o hotărîre de nestrămutat. În spatele lui, un bărbat în haină militară cu o figură colţuroasă şi o privire tîmpă, îi urmărea fiecare gest.
Georges se apropie de copiii miraţi şi speriaţi şi îi luă pe rînd în braţe, îi strînse cu putere şi îi sărută. Apoi, se apropie de Lenuţa şi o îmbrăţişă mai puternic ca deobicei, şoptindu-i: „Adio, potîrnichea mea, să ai grijă de copii!” şi încercă zadarnic să zîmbească.
Lenuţa ar fi vrut să întrebe ce se întîmplase, dar întrebarea îi îngheţă pe buze: undeva, în fundul sufletului ei, ştia că se întîmplase ceva rău. Rămase încremenită, neputînd schiţa niciun gest. Copiii se strînseră lîngă ea şi cînd Georges aruncă spre ei o ultimă privire, un fior de durere îl săgetă prin inimă: era un tablou atît de frumos, erau atît de frumoşi!….dacă nu-i va mai vedea vreodată ?
Georges ieşise deja şi mai mulţi paşi se auziră îndepărtîndu-se, probabil mai mulţi indivizi aşteptaseră la uşă.
Lenuţa încă stătea nemişcată cînd copiii începură să o tragă de halat neînţelegînd ce se petrecea acolo. În sfîrşit, Lenuţa se mişcă şi primul gest fu să încuie bine uşa, după care o năpădi un spasm de plîns, pe care se strădui din răsputeri să-l înăbuşe, căci copiii o priveau ţintă şi ea nu voia să-i sperie.
Lenuţa era o fiinţă delicată, cu o privire melancolică şi misterioasă, privea parcă mereu ceva îndepărtat, încît cîndva, Vasile, pe atunci viitorul ei cumnat, o poreclise „sfinxul”. Deşi părea atît de fragilă, în ea exista o forţă pe care, încet, încet, avea să şi-o descopere singură cu mare uimire.
Îşi prinse faţa în mîini, se gîndi puţin, apoi se ridică foarte hotărîtă. Îi culcă pe copii în pătuţurile lor, stinse lumina, apoi plecă în vîrful picioarelor, ştiind că vor adormi imediat. Intră în cabinetul lui Georges, luă toţi banii încasaţi în ziua aceea şi economiile din cutia lor, apoi, se întoarse în camera lor, golind sertarele unde erau scrisori mai vechi sau fotografii ale prietenilor sau rudelor. Pe acestea le duse în baie şi le puse într-un lighenaş de tablă şi le dădu foc. Toate aceste mişcări, le făcu automat, dar mîinile îi tremurau îngrozitor. După ce spălă bine lighenaşul, verificînd să nu fie vreo urmă de cenuşă, îl puse la loc şi se mai linişti puţin. Încercă să se culce, zvîrcolindu-se neîncetat în aşternut.
Aţipise , se pare, cînd bătăi puternice în uşă, o făcu să sară din pat, cu inima bubuindu-i, să-i spargă pieptul. Trase din nou halatul de casă pe ea şi se repezi la uşă tremurînd.
Cîţiva indivizi în civil, năvăliră în casă, dar pe scări se auzeau şi tropăitul unor cizme grele. Unul spuse totuşi din colţul gurii: „percheziţie”, în timp ce indivizii ceilalţi scoteau cu zgomot sertarele, aruncau pe jos cărţile din bibliotecă, răscoleau fără jenă dulapurile. Trecură şi în cabinet, unde nu prea aveau ce să facă, uitîndu-se cu uimire la ustensilele aranjate ordonat, punînd în nişte saci, tot ce li se părea lor, suspect. Lenuţa se dusese în camera copiilor, să-i liniştească şi să-i apere dacă era nevoie. Un individ, băgă capul pe uşă, dar văzînd doar pătuţuri şi jucării, se retrase şi apoi se auziră tropăieli spre uşa de la intrare, care încet , încet se liniştiră, semn că indivizii plecaseră. Apartamentul era într-o stare de dezordine cumplită, dar Lenuţa îşi spuse încurajator, că le va pune ea la loc. Pe scări se auziră iar paşi apăsaţi şi un individ băgă capul pe uşă spunînd cu o voce guturală: „Doctorul rămîne în arest, să-i aduci mîine schimburi!” Acest ton grosolan o înfurie pe Lenuţa, dar îşi spuse că trebuie să rămînă calmă şi să se obişnuiască şi cu asta.
A doua zi, o rugă pe propietăreasa ei să aibă grijă de copii şi plecă cu lucrurile de care, presupunea că Georges are nevoie. Ajunsă acolo, se trezi într-o încăpere urîtă, cu bănci lungi, cu uşi şi geamuri cu gratii, în care o mulţime de lume necăjită şi cu lacrimi în ochi, aştepta sosirea celor dragi. Pe bancă lîngă ea, stătea o fată blondă, firavă, care părea un copil părăsit. Lenuţa, la cei douăzeci şi şapte de ani ai ei, o privi cu ochi grijulii, ca de mamă şi o întrebă:
-Ce cauţi tu aici copile, în locul acesta? Cîţi ani ai?
-Şaptesprezece, spuse ea, am venit la soţul meu, că l-au arestat.
Lenuţa făcu ochii mari şi vru să ştie cum de era căsătorită la vîrsta ei. Tînăra îi explică, în şoaptă, vorbindu-i aproape la ureche, că fiind nemţoaică, după război era pe punctul de a fi dusă în lagăr şi actualul ei soţ se căsătorise cu ea să o salveze, dar acum fusese el ridicat, nu prea ştia de ce, credea ea că, pentru că în trecut făcuse o politică de dreapta. La un moment dat, Lenuţa se auzi strigată şi se repezi la grilajul metalic unde erau aduşi cei arestaţi. Îl văzu pe Georges sprijinindu-se de barele de fier şi aproape că nu-l recunoscu. Era foarte palid, cu ochii încercănaţi, şi parcă slăbise brusc cu cîteva kilograme. Încercă să-i zîmbească de departe, dar se vedea că zîmbetul era o mască. Lenuţa îi întinse pachetul cu lucrurile aduse, iar el dispăru într-o cămăruţă alături să se schimbe. Veni apoi să-i aducă hainele cu care fusese îmbrăcat. Georges o prinse de mînă şi voi să o aducă lîngă el să o îmbrăţişeze, dar paznicul îl împinse cu brutalitate, mîrîind: „Nu-i voie!” Apoi îl luă de braţ şi-l tîrî către uşa pe care venise. Lenuţa îi făcu cu mîna, căci el întorsese capul pentru o clipă şi ar fi vrut să-l asigure că totul va fi bine, dar o apucă o slăbiciune de moment şi făcu eforturi mari să-şi revină. Trecînd spre ieşire văzu un domn distins cu părul ce începea să încărunţească, vorbind încet cu nemţoaica de şaptesprezece ani. Înţelese că era soţul ei.
Ajunsă acasă, Lenuţa se trînti pe fotoliu epuizată ca după o muncă istovitoare. Copiii năvăliră din camera lor, cu proprietăresa după ei. Ea o întrebă din ochi pe Lenuţa care era situaţia, dar Lenuţa nu ştia ce să-i spună, doar dădu din umeri și oftă.
Lenuţa se apucă încet, încet de treburile casei. Nu-şi mai permitea ca pînă acum să aibă menajeră şi bucătăreasă. Le anunţă să nu mai vină. Dar telefonul suna din cînd în cînd şi prietenii lor întrebau discret şi cu teamă dacă are nevoie de ceva. Auziseră şi ei, probabil ce se întămplase, dar Lenuţa nu avea răbdare să le explice prea multe şi-i refuza politicos. Mai tîrziu, amintindu-şi de hainele lui George, se pregăti să le spele. Cînd desfăcu cămaşa, aproape să leşine: era plină de sînge.
Aşa trecură multe săptămîni, cu drumurile la locul arestului, ducînd schimburi şi ceva de mîncare, iar Georges îi dădea de înţeles că va rezista orice ar fi, doar ea să aibă grijă de copii. O dată, cînd paznicul se îndepărtase, îi povesti aproape rîzînd: „Ştii, ieri a fost bine, anchetatorul era un evreu care mă cunoştea şi mi-a zis: „Doctore, să te faci că strigi că eu am să dau în masă şi am să fac mare gălăgie”, şi uite aşa am scăpat de data asta, dar ghinion, tot un evreu m-a dat de gol că am făcut politică de dreapta, să fii atentă, e farmacistul Z.”
Anchetatorul, era cîndva într-un tren şi fiind evreu, nişte golani cu pistoale se luaseră de el, cu gînduri criminale. George era şi el în tren şi se interpusese între ei, şi declinîndu-şi funcţia de…şef, îl salvase şi el nu uitase. Mare lucru! Cînd atîţia oameni uită binele făcut cîndva!…
Lenuţa înţelesese de la bun început că toată nenorocirea asta pornise de la pacientul nocturn. Cînd putea, Georges îi strecura cîteva cuvinte şi ea le legase, închegînd povestea. Pacientul era venit ilegal peste graniţă şi fusese împuşcat, iar George nu raportase cazul la Securitate, căci, spunea el, depusese „Jurămîntul lui Hipocrate”, care îi interzicea să vorbească despre pacienţii lui, dar de fiecare dată cînd pomenea de acest jurămînt, anchetatorii se înfuriau nespus şi îl băteau mai abitir. Probabil nu ştiau cine era acest Hipocrate, pe care tare ar fi vrut ei să-l ia la bătaie.
Era o toamnă tîrzie, cînd Georges îi spuse că îl vor duce în altă parte, nu ştia prea bine unde, dar ea, Lenuţa să plece în Fălticeni, la mama ei, că aici nu mai avea ce face.
George o privi în ochi şi îi spuse:
-Ai să mă aştepţi? Dacă mă aştepţi, te voi îmbrăca în aur şi argint!”
Lenuţa zîmbi la gluma lui. Ce bine ar fi fost să poată rîde cu poftă ca altădată! Îi spuse doar cu un zîmbet trist:
-Desigur, am să te aştept!
Lenuţa aflase că era condamnat la cinci ani închisoare… corecţională-aşa numeau ei închisoarea pe motive politice. I se păreau ani mulţi, dar era hotărîtă să reziste, aşa cum spera să reziste şi Georges. Ştia că dacă l-ar fi părăsit, el ar fi fost distrus şi credea că nu ar fi rezistat acolo. Era aşa de fericit cu familia lui!
Se îmbrăţişară scurt, căci paznicul îi împinse repede departe unul de altul, apoi îl apucă pe Georges de braţ şi îl trase către uşa cu gratii, pe care dispărură, nu înainte ca Georges să mai întoarcă o dată capul şi să-i zîmbească disperat.
Lenuţa se întoarse acasă hotărîtă să se pregătească de plecare, gîndindu-se că aceste pregătiri o vor face să nu se gîndească la situaţia ei. Singură, cu doi copii atît de mici şi fără nicio sursă de trai!
Spre seară, strecurîndu-se să nu fie văzuţi, veniră cîţiva prieteni. Unii îi ofereau bani, ba chiar cineva îi făcu propunerea că, dacă divorţează, o va lua în căsătorie cu tot cu copii, ca să aibă un trai decent. Ea îi refuză pe toţi, anunţîndu-i că pleacă. Se îmbrăţişară, luîndu-şi rămas bun.
După ce plecară, îşi aminti de anii frumoşi petrecuţi în acest oraş, de prietenii care le umpleau casa de veselie…De simpaticul doctor Cocoş, care le povestise, că la o petrecere, nişte amici îi prezentaseră o doamnă, care se numea Găină. Doctorul întinse mîna şi se prezentă:„Cocoş!” Atunci doamna îi trase o palmă, crezînd că îşi bate joc de numele ei. Cu greu o potoliră, dar înţelegînd gafa pe care o făcuse, ea îşi ceru mii de scuze. Doctorul nu se supărase, ba chiar povestea la toată lumea ce păţise. Apoi era doctorul Costin cu cei doi băieţei simpatici: Coca şi Titus. Unul dintre ei spusese odată: „Voi aveţi şi fetiţă şi bă-iat, daţi-ne nouă fetiţa!” Lenuţa zîmbi amintirii, spunîndu-şi că fusese prima cerere în căsătorie a Monei. Mai era şi voinicul colonel rus, căruia îi plăcea să mănînce mult şi bine. Îi plăcuse mult mămăliga şi la orice mîncare tot spunea: „Şi acum ar merge o mamaliga!” chiar dacă nu se potrivea cu mîncarea. Urmărit de armata sovietică, fusese pînă la urmă prins şi nu se mai ştia nimic de el. Cei mai apropiaţi erau naşii lor de cununie, Amos şi Tamara Beligăr, oameni buni şi veseli cu care petreceau glumind şi rîzînd pe săturate. Mai avuseseră și un prieten sculptor, dar cînd se oferise să-i facă bustul Lenuței, Georges, gelos,nu-l mai invitase pe la ei. Toți aveau acum să se înstrăineze.
A doua zi de dimineaţă, veni sora ei, Artemiza şi o ajută să împacheteze lucrurile. Spre seară, plecară la gară, unde luară un tren spre Bucureşti, de unde apoi schimbau trenul spre Fălticeni.
În Bucureşti, le aşteptau Vasile, fratele lui Georges şi soţia lui Alice (Ala, cum i se spunea), care erau şi naşii de botez a lui Ducu. Le ajutară să urce în trenul de Fălticeni, şi trişti pentru cele întîmplate şi bucuroşi că se văd. Erau încărcaţi de atenţii şi Ala , cu atitudinea ei tonică, o făcu pe Lenuţa să simtă mai uşor dificultatea călătoriei către casa părintească.
Ajunseră în Fălticeni, într-o seară rece de toamnă şi coborînd din trăsura ce se oprise în faţa casei copilăriei ei, Lenuţa simţi pentru prima oară în ultimele luni, un sentiment de siguranţă.
În cerdacul casei vechi de o sută de ani, mama Lenuţei (Eliza), îi aştepta împreună cu nepoţica Rodica, pe atunci în vîrstă de patru ani şi jumătate, care ţinea strîns în mînă o punguţă cu bomboane, care se topiseră deja de frămîntarea mînuţelor, nerăbdătoare să-şi întîmpine verişorii.
Lenuţa îşi îmbrăţişă mama cu dorinţa aprigă de a primi acea putere pe care o simţea mereu în preajma mamei sale. Eliza îşi îmbrăţişă fiica şi nepoţii, dar spuse cu acel năduf cu care îşi exorciza greutăţile sufletului de cîtva timp:
-Of, ai venit şi tu cu copiii ăştia pe capul meu, ce-am să mă fac cu voi?
Astfel, Lenuţa îşi începu calvarul unei soţii a unui „duşman al poporului”, cum aveau să devină o mare parte a intelectualilor în epoca stalinistă.
Casa copilăriei ei, fusese spaţioasă: două camere mari şi două mai mici, despărţite prin două holişoare ce dădeau unul spre stradă, celălalt spre curte.
Pentru că mama ei rămăsese singură, comuniştii hotărîră că are prea mult spaţiu, aşa că îi băgară cu de-a sila nişte chiriaşi. Eliza rămăsese în propria casă înghesuită în cămăruţele mici, iar în cele două camere mari băgaseră chiriaşi, o familie de polonezi refugiaţi de pe urma ultimului război. Polonezii erau destul de numeroşi: părinţii şi patru copii: o fată destul de mare şi trei băieţi cu diferenţe mari de vîrstă între ei.
Polonezii erau oameni de treabă , bărbatul lucra la uzina electrică şi soţia lui făcea croitorie. Băieţii mai mari erau cam gălăgioşi, dar şi ajutau la treburile mai grele.
Eliza avusese noroc că domnul Scowronski îi pusese la punct instalaţia electrică, deşi din păcate, curentul electric era furnizat foarte rar şi cu mare zgîrcenie.
Lenuţa se apropiase de doamna Scowronski, împărtăşindu-şi fiecare necazurile, iar doamna cu talentul ei de croitoreasă o ajuta pe Lenuţa să-şi mai pună la punct garderoba acum tare modestă.
Cu toate că se înţelegeau tare bine cu aceşti chiriaşi, Eliza se adresă Spaţiului Locativ arătînd că, acum, locuind cu fiica şi nepoţii, are nevoie de mai mult spaţiu. Situaţia fiind evidentă, Spaţiul Locativ hotărî ca Eliza cu fiica şi nepoţii să se mute în camerele mari, polonezii fiind mutaţi în altă casă, iar camerele mici fiind destinate altor chiriaşi, de astă dată, un miliţian cu nevasta şi fără copii.
Lenuţa nu era prea încîntată de asemenea vecinătate, dar constată că miliţianul era un om liniştit, cam moale, un ţăran care abea păşise în viaţa oraşului, dominat de o nevastă grasă şi autoritară, care îl manipula în fel şi chip.
Lenuţa făcu abstracţie de chiriaşi şi hotărî că va lupta cu greutăţile pînă cînd soţul ei va reveni în viaţa lor, fapt de care nu dorea să se îndoiască vreodată.

Sursa foto: roportal.ro