Isabela Branescu 
Ce vârstă a-mplinit acum iubirea când primăvara a desţelenit şi umbra fericirii
din gheaţa prinsă pe piatra de mormânt?
ce vârstă a-mplinit acum rodirea când strigă ritmul pomilor în vânt
ce vârstă are uneori tăcerea când adânciţi în vorbe de demult
ne sparge câte-un verb uitarea şi ne simţim mai flori şi mai mormânt?
– De vârstă mă întrebi? Se miră lutul cu prelungiri de licurici sălbatici în priviri
pe rondul unei căni cu toarte groase şi dungi muncite de olari bătrâni
De unde vin şi unde mă opresc, aş vrea să ştiu, dar n-am să desluşesc…
M-aşteaptă şi pe mine sfârşitul în curând!
În rod să-ţi fie toată bucuria şi uneori chiar rodul de-i plăpând,
Iubeşte bucuria de-a fi tu floarea astăzi… trăieşte clipa, asta nu-i puţin!
Din spaima primului moment am vrut să scap de versu-i sec
Trecând printre emoţii tulburi am răsturnat iubirea printre rânduri
În timp ce vasul pământului redat, râdea curbat la mine, consternat
Cu licurici nostalgici pe trupu-i deodată subţiat, rostea oftând
– Ţi-am spus, dar nu ai înţeles… Acum ne despărţim
Încearcă ce-am simţit, fii tu acum iubirea pe-un simplu vas de lut pictat
De vârstă mă întrebi? De când mă ştiu iubirea şi cuvântul sunt deodat’!
Sursa foto: silviabotez.files.wordpress.com
