Răfuieli de cartier (VI)

(ultimul fragment din capitolul VII al romanului Pe malul de lut al fluviului)

-Ba da, zevzecule! Ce-ţi zic eu se petrecea însă prin anii ’70, ce naiba, ai uitat? Amândoi erau tineri, fierbea sângele-n ei. Bătăile erau ca un sport pentru ei. Dacă ocazia unei încăierări nu se ivea când doreau, o provocau. Exact cum a făcut şi Şoni într-o zi. Auzind că Jean ar bea cu nişte marinari la braseria de la complexul Potcoava de Aur, s-a dus aţă acolo, împreună cu Izu. Găsindu-l, s-a apropiat de el, spunându-i zâmbind: “Jeane, nu te supăra, vrei să vii puţin ca să-ţi spun o vorbuliţă la ureche?” Îl ştii pe Jean, era slab şi deşirat, cam în genul lui Gore, doar că nu era la fel de arătos. Şoni s-a îndepărtat apoi câţiva metri şi l-a aşteptat acolo, în intervalul dintre mese. Când s-a apropiat, l-a şi trosnit. Jean a căzut cât era de lung, zicea Izu, dar s-a ridicat repede, miruindu-l şi el cu o mistrie¹ peste zotcă² . Şoni, la rândul lui, a măsurat podeaua. După aia, cică, şi-ar fi dat mâna şi s-ar fi apucat de băut împreună, devenind prieteni. Îşi căpătaseră respectul reciproc şi nu mai era nimic de demonstrat.
Tăcu, uitându-se la peruşul care moţăia pe vraful de cărţi de pe recamier. Prietenul, rezemat de pernă, tăcea şi el, uitându-se aiurea. Era semnalul că trebuia să plece. Îl mai întrebă:
-Nu mi-ai spus totuşi ce i-a şoptit Teu la ureche lui Gore? N-ai aflat? Prea îmi pare toată povestea cusută cu aţă albă. După atâta timp cred că-i mai pui şi tu floricele. Ţi-o aminteşti cum ai fi vrut să se întâmple, nu cum a fost în realitate.
-Posibil, filozofule! Teu a refuzat să ne lămurească. Îl avea poate cu ceva la mână pe evreu, aşa cum bănuiam, că i-ar fi pus-o la pârnaie. Era de rău dacă se dovedea că întreţinuseră amândoi relaţii de-alea…ăă…pidosnice. Dacă erau ghiciţi, tovarăşii îi ascundeau de urgenţă. Dar nu de asta le-ar fi păsat lor. Nasol era dacă îi aflau pârnăiaşii. Ar fi fost vai şi amar de târtiţa lor. Hai totuşi să ne oprim aici cu amintirile. Mă doare gura de la atâta gargară. Sper că mai sunt zile de trăit şi de povestit. M-am tot ţinut să te întreb ceva, dar mă tot întrerupeai şi uitam. Ia, spune-mi, dacă tot umbli de nebun prin oraş, căminul Şalom Alehem mai este în picioare? Nu l-au demolat?
-Nu, dar e cam părăsit. Are pus ditamai lacătu’ la intrare. Într-un timp, după revoluţie, cică ar fi fost acolo clubul unor sindicalişti de la Combinatul Siderurgic. Aud că cei de la Comunitatea Israelită l-ar fi revendicat, dar n-aş şti să-ţi spun mai mult. Dacă tot veni vorba, să ştii că mie nu mi-a plăcut căminul lor cultural. Ca să fiu sincer, nici pe tipii din zona aia, români sau evrei, nu i-am înghiţit. Erau cam prăfuiţi, ca să nu zic altfel, cu mireasa aia a lor, aleasă la balurile de sâmbătă seara, ca în mahalalele de altădată.. Eu preferam, când auzeam de dans pe undeva, să merg pe la licee sau la Casa Studenţilor de pe Bălcescu³ , unde se dansa rock and roll sau twist. Ţin minte că am reuşit să vă reorientez şi pe voi în privinţa asta.
-Hm! Ce vrei acum, să bat din palme? Să-ţi spun că erai dansatorul lui Peşte Prăjit şi nu mai era altul ca tine în Piaţa Veche? se burzului prietenul bolnav, ridicându-se capul de pe pernă.
Ca de fiecare dată, în astfel de momente, socotind vizita încheiată, se ridică de pe scaun, spunându-i:
-Bine, Fănică. Mai vorbim.
-Da, Bolovănescule! răspunse calmat prietenul, sculându-se din pat ca să-l conducă:
Îi mai spuse din uşă, după ce ieşise pe holul etajului:
-Auzi, Ioane, dacă găseşti în drumul tău o farmacie, cumpără-mi două cutii cu Miofilin . Le aduci tu când mai vii pe la mine. Deocamdată mai am câteva pastile.
-S-a marcat! Merg şnur hapurile astea cu mahorca şi vinul de surcică, îi răspunse, îndreptându-se spre lift.
Ignoră înjurătura care-l ajunse din urmă.

Pentru Corban, anul II la şcoala profesională trecuse parcă mai repede decât primul. Faptul că la prima şedinţă fu destituit din funcţia de secretar al Uniunii Tineretului Comunist pe clasă, pentru că se dovedise incapabil să strângă cotizaţiile lunare, iar în locul lui, la sugestia secretarului UTC pe şcoală, a fost ales apoi un elev intern, nu-l afectă deloc, ci dimpotrivă. Scăpase de o corvoadă, în opinia lui. Că nu aceasta era şi părerea altora, puţin îi păsa. Tot pe atunci un elev gălăţean din altă clasă a fost mutat disciplinar în clasa lor. Băiatul, pe nume Caţichi, era înalt şi bine legat. Vârtejul din părul căzut pe frunte, nasul cârn şi aluniţa de pe unul din obraji, îi dădeau un aer de ştrengar pus pe şotii. Curând s-a văzut însă că ştrengar era puţin spus. Mereu aflat în mişcare, ca argintul viu, nu putea sta liniştit la lecţii o clipă măcar, foindu-se în bancă şi rotindu-şi capul în toate părţile. În pauze îi plăcea să joace fotbal brutal, lovind la gioale fără milă. Vocifera în timpul jocului, ameninţând când pe unul când pe altul, gesticulând cu mâinile lui mari, care, lăsate să-i cadă, îi atârnau până aproape de genunchi. Se încăiera des, tot acolo, pe terenul de sport, lovind în dreapta şi stânga, cu pumnii lui ca nişte baroase. Ceilalţi trei gălăţeni, Tanu, Rică şi Ionel, s-au pus repede de acord să-i evite compania, pe cât era posibil. Nu că ei ar fi fost nişte fricoşi, dovediseră în câteva rânduri că nu se lăsau călcaţi pe bătătură, dar violenţa noului lor coleg li se părea gratuită. Cu alte cuvinte, prostie curată, care nu putea duce la nimic bun. Nu avură prea mult timp să se gândească la asta pentru că în octombrie toţi elevii şcolii au fost mobilizaţi, pentru două săptămâni, să culeagă porumb de pe ogoarele patriei. Clasa lor a ajuns pe câmpurile unei Gospodării Agricole de Stat din apropiere de Berteşti, o localitate situată la vărsarea Călmăţuiului în Dunăre. Fură cazaţi în singura magazie a unui şlep mare, dezafectat, acostat la malul fluviului. Dormeau pe saltele aşezate pe jos, învelindu-se noaptea cu pături cazone uzate, date la casare de armată. Noaptea şobolanii mişunau printre saltele sau chiar pe trupurile băieţilor care dormeau duşi după o zi de muncă istovitoare, începută odată cu răsăritul soarelui şi terminată în amurg. Mâncarea de prânz le era adusă în marmite, cărate cu o remorcă trasă de tractor, iar apa în găleţi din tablă, de la o fântână din apropiere. Amândouă felurile, gătite la cantina G.A.S.-ului, le primeau în acelaşi castron de aluminiu, pe care trebuiau să-l înapoieze femeilor din remorcă după aceea. Mâncau aşezaţi turceşte pe unde se nimerea, iar unii, care nu se săturau, primeau supliment dacă mai rămânea ceva pe fundul marmitelor. Dacă până la masa de seară li se făcea iar foame, dădeau iama prin grădinile de legume din vecinătatea lanurilor de porumb, de unde scoteau morcovi din pământ sau rupeau căpăţâni de varză pe care îi (le) ronţăiau ca iepurii.
Întorşi la şcoală, cursurile se derulară după acelaşi tipic, cu ore dimineaţa, dar şi după-amiaza. Ucenicia însă n-o mai făcură la atelierele şcolii ci la Uzina Mecanică de lângă gară, unde lucra şi tatăl lui Caţichi ca lăcătuş, un uriaş ursuz, aşa cum avea poate să ajungă şi fiul lui scandalagiu peste ani. Amintirea cea mai vie a juniorului Corban despre practica de ucenic la acea mare uzină, unde se turnau elici pentru vapoarele construite la Şantierul Naval, era una banală, legată de confecţionarea unei piuliţe fluture pentru cadrul unui fierăstrău metalic. După ce reuşise să meşterească în uzină cadrul bomfaierului, rămânea de făcut piuliţa cu pricina. Socotind că nu trebuia să-şi piardă prea mult timp cu datul la pilă, ca orice fraier, se gândise că n-ar fi fost rău să polizeze surplusul din bucăţica de fier, iar după aceea să finiseze fluturele metalic. Ideea poate s-ar fi concretizat la un polizor obişnuit, nu însă la unul care avea piatra cu diametrul de un metru, ca cea din hala în care intrase în acea zi. Uitându-se împrejur, ca să nu fie surprins de muncitori, pornise polizorul uriaş. Cu mica piesă metalică ţinută în amândouă mâinile, se apropiase de roata care se învârtea cu viteză, scoţând un zgomot infernal. Era nevoie să scape prin polizat doar de un centimetru. Putea apoi să pilească restul în tihnă, ca un bijutier. Ghinion însă. La contactul cu piatra zgrunţuroasă, bucăţica de fier i-a zburat cât colo, iar degetele arătătoare, din inerţie, i-au fost şterse de piatră. Le-a retras imediat, dar cu o fracţiune de secundă prea târziu. Se uita apoi aiurit la sângele care îi şiroia din degete. A sărit repede un muncitor şi, luându-l de umeri, l-a dus de urgenţă la dispensarul uzinei.
A doua zi, după-amiază, cu degetele arătătoare bandajate, cu dureri care-l săgetau pulsând, de parcă ar fi avut în fiecare câte o mică inimă, se afla în curtea familiei Chitic de pe strada Grigore Ghica unde, în afara băieţilor aflaţi acolo, veniseră şi două puştoaice, Mariana, sora fraţilor Zamfir, şi cealalată Mariană, Mariana Bălan, verişoara acestora. În timp ce gaşca juca cărţi pe pragul lung de ciment din faţa casei, Ionel Corban, străduindu-se să ignore durerea, cu degetele bandajate ţinute înainte, ca un dirijor aflat în faţa corului, le arăta celor două fete cum trebuie să-şi roteşti mijlocul şi genunchii, în timp ce dansezi twist, noul dans la modă, importat din Occident, care făcea furori la serile dansante din oraş. Abia după ce rănile i s-au vindecat cât de cât şi nu a mai fost nevoie de bandaje, a putut vedea că unghiile îi dispăruseră. Cu timpul au crescut la loc, dar degetul de la mâna dreaptă i-a rămas puţin bont. Aproape toată viaţa a ţinut degetele acelea întinse înainte, pe orice ar fi pus mâna, aşa cum fac femeile educate, cu delicateţe, când apucă toarta de porţelan a unei ceşti. Băieţii din Piaţa Veche făceau mare hai de chestia asta, imitându-l ori de câte ori aveau ocazia, de pildă atunci când beau cafea la vreun bar. Înainte de a apuca ceaşca de pe masă, prietenii i-o luau înainte, apucându-le pe ale lor doar cu degetele opozabile şi cele mijlocii, ţinând arătătoarele îndreptate ostentativ înainte, dar cu mişcări încete care se doreau a fi cât mai graţioase. Dacă îi observa, Ionel se repezea să reacţioneze scurt:
-Hai sictir!
Se strâmbau apoi de râs, el căutând să le ţină isonul, rânjind mânzeşte.

1 Palmă (argou)
2 Gură (argou)

3 Strada Nicolae Bălcescu

Sursa foto: c1.staticflickr.com