Răfuieli de cartier (II)

(din capitolul VII al romanului Pe malul de lut al fluviului)

Violenţa părea să fie nota dominantă a acelei veri. Ionel renunţă să le mai povestească băieţilor din Piaţa Veche ce bătaie crâncenă încasase, după ce află de la aceştia că un comando format din trei gealaţi de pe strada Dumitru Chicuş, unde sâmbătă de sâmbătă, la Căminul Cultural Şalom Alehem, se ţineau baluri desuete, ca pe vremuri, venise într-o seară în cartierul lor cu intenţia de a-i cotonogi pe toţi băieţii mai răsăriţi. Nu-l prinseră decât pe Gigel Postolache, băiatul cel mare al marangozului care lucra la Santierul Naval, pe care îl proptiră de un gard, caftindu-l numai la plex. Îi cruţară faţa pentru că se considerau bătăuşi stilaţi, nu boschetari ca cei din Parcul Eminescu. Despre ce era vorba? Păi, cum se mai întâmplă şi la case mai mari, de la Amalia s-a stârnit toată beleaua. Îi plăcea să cocheteze cu mai toţi băieţii din Piaţa Veche, dar nu-i încuraja să se apropie prea mult. Cu un an în urmă, într-o seară, când avea doar paisprezece şi arăta ca un băieţoi, îl provocase pe Neluţu Zamfir să şterpelească cheile şalupei „George Coşbuc”, pe care ziua o conducea taică-său. După lăsarea nopţii Neluţu pornise şalupa, pe care se îmbarcară câţiva prieteni şi Amalia. Traversară Dunărea, abia reuşind să scape de coliziunea cu un convoi, oprindu-se cu prova în malul plajei Cocuţa, unde băieţii făcură baie. La întoarcere aventura avea să se termine cu avarierea şalupei şi a câtorva bărci pescăreşti. Între timp, băieţoiul de atunci se metamorfozase într-o domnişoară cu nuri apetisanţi. Înflorise brusc, respirând feminătate prin toţi porii, arătând mai matură decât în realitate. Tot mai des privirile se îndreptau admirativ şi pătimaş către ea. Amalia însă preferase să-şi aleagă ca prieten pe un băiat de nouăsprezece ani, care locuia pe strada Dumitru Chicuş. Tânărul, frumuşel şi încruntat, aşa cum îi stă bine unui băiat dur, o aducea în fiecare seara acasă, chiar sub nasul băieţilor din Piaţa Veche. Ori asta devenise de nesuportat. Ce anume se întâmplase mai exact după aceea, Ionel nu a reuşit să afle. Poate că-l atenţionaseră pe îndrăzneţ să-şi caute gagică în altă parte sau chiar îl înghesuiseră pe undeva, altfel nu se explică razia acelui comando, căruia îi căzuse victimă Gigel. Imperturbabil, prietenul fetei continuase şi după aceea s-o conducă acasă, fără să arate că i-ar fi teamă. Orgoliile celor mai belicoşi din gaşca băieţilor din Piaţa Veche dădură în clocot. Doi dintre ei, Şoni şi Puiu Chitic, se hotărâră să pună lucrurile la punct, încolţindu-l pe tupeist într-o seară. Spre mirarea lor, deşi ieşise destul de şifonat din încăierare, rivalul nu încetase o clipă să se apere.

La vreo săptămână după acest incident, într-o seară, după ce se înnoptase, Ionel Corban nu se îndura să plece acasă de pe una din băncile de pe faleză unde stătea la palavre cu Izu Bercovici şi George Isac, un puşti de cincisprezece ani care locuia într-o fundătură a străzii Grigore Ghica. Ca de obicei în acei ani, faleza era pustie. La un moment dat băieţii observară doi bărbaţi care apăruseră dintre blocuri. Pe măsură ce se apropiau, lumina rece a lămpilor electrice, aflată în vârful curbat al stâlpilor de beton, le alunga întunericul de pe feţe. Umbrele lor credincioase îi urmau pe asfalt sau le-o luau înainte, alungindu-se sau scurtându-se, dublându-se chiar, de parcă s-ar fi jucat, dar ei nu le băgau în seamă, privind hotărâţi înainte, porniţi să rezolve ceva. Primul, un bărbat de vreo douăzeci şi trei de ani, cu nasul coroiat, avea părul negru şi des, pieptănat peste cap. Solid, cu o cămaşă albă cu mânecile scurte, care contrasta cu braţele bronzate, groase şi păroase, mergea pe vârfuri, ca un sportiv care nu-şi poate stăpâni jocul de picioare. Celălalt, un tânăr subţire, cu părul şaten, tuns periuţă, avea mâna stângă în ghips, legată cu o eşarfă de gât. Primul era Ţocu, un evreu care făcea box, iar al doilea, cunoscut ca Preda Măcelarul, lucra la unul din magazinele de carne din Piaţa Nouă. Când îi observară pe bancă, bărbaţii se îndreptară glonţ către ei. Adolescenţii nu bănuiau că aveau de-a face cu al doilea comando trimis de cei de pe Dumitru Chicuş într-o nouă expediţie de pedepsire[1].

-Bună seara, băieţi! îi salută politicos bărbatul cu braţele păroase ca de maimuţă, oprindu-se chiar în faţa lor, la distanţă de un metru.

-Să fie, dacă zici mata! îi răspunse obraznic Izu.

Ţocu îl privi mirat. Zâmbind, îi dădu un ghiont prietenului cu mâna în ghips, făcându-i cu ochiul. Acesta rânji, întorcându-şi apoi privirea spre cei trei băieţi. Se străduia să-i privească cât mai fioros.

-Cum ai zis că te cheamă? îl întrebă Ţocu pe micul evreu.

-N-am zis, că abia acu’ m-ai întrebat. Pentru tine sunt Izu.

-Izu şi mai cum?

-Bercovici Isac scrie în buletin. Mi se mai zice Bercu sau Iezimea.

-Eşti evreu, nu-i aşa?

-Contează?

-Mai mult decât îţi închipui. Tocmai ţi-a ieşit un porumbel din gură. Stai pe-aici, aproape de Piaţa Veche?

-Sus pe mal, răspunse cu mândrie în glas.

-Tu? întrebă iar bărbatul cu nas coroiat, uitându-se spre Corban.

-Eu, ce? tresări Ionel.

-Unde locuieşti?

-Ceva mai departe, pe strada Română.

-Aha? Dar tu, drace? îl chestionă pe George Isac, care purta pantaloni scurţi şi stătea înghesuit şi speriat între ce doi băieţi mai mari.

-Tot prin apropiere stau, ca şi Izu, răspunse acesta cu glas tremurat.

Ţocu tăcu, cercetându-i pe rând cu privirea, părând că nu ştie ce să facă. Îşi duse mâna dreaptă spre barba nerasă de vreo trei zile, pe care şi-o frecă îndelung, Zise, într-un târziu, abia şoptit:

-Preda, ardei-i o labă găozarului ăsta mic!

Înainte ca palma măcelarului să-l lovească pe puştanul de cincisprezece ani, ceilalţi doi băieţi săriră ca arşi în picioare, luând-o la sănătoasa.

Ionel nu avea să-şi ierte vreodată acea laşitate. Poate că era firesc să-ţi fie frică şi să ştergi putina atunci când erai ameninţat, dar nu era de loc onorabil să dai bir cu fugiţii când prietenul era atacat chiar lângă tine. Unde era spiritul de gaşcă, de care făcea atâta caz? Copleşit de neputinţă şi ruşine, se hotărî să nu mai calce un timp prin Piaţa Veche. Se abonă la Biblioteca V.A. Urechia, îşi umplu o geantă de cărţi, şi se afundă în lectură cât era ziua de mare, până noaptea târziu, fapt care o scotea din răbdări pe Mitriţa, care abia aştepta să înceapă anul şcolar, ca să-i poată interzice cititul poveştilor. Pentru ea, orice carte, în afara manualelor, era de poveşti.

Preda îl pălmuise o singură dată pe George, aşa cum îi dictase evreul cu braţele păroase, dar mâna grea a măcelarului, care mânuia zilnic satârul şi cuţitul, îi sparse amândouă buzele puştanului. Vestea că un băiat de cincisprezece ani a fost caftit de nişte străini veniţi de pe lângă Căminul Cultural Şalom Alehem se răspândi cu repeziciune.

Fane Vrânceanu, care participase la expediţia de revanşă, avea să-i povestească mai târziu lui Corban, peste mulţi ani, cum s-au răzbunat  băieţii din Piaţa Veche, pe cei de pe Dumitru Chicuş.

Iată ce i-a relatat în garsoniera lui din Mazepa I, într-o dimineaţă de sfârşit de septembrie a anului 2013, ţinând o carte în mâini, pe care o răsfoia nervos:

-Nu ştiu cine-i dobitocul care a scris Piaţa Veche şi nici nu vreau să-l cunosc. I-am citit cartea, dar nu m-a dat pe spate. E o aiureală fără cap şi coadă, autorul sare de la una la alta, când te aştepţi mai puţin. Te lasă cu ochii în soare exact când vrei să urmăreşti firul acţiunii, trimiţându-te apoi în nu ştiu ce excursie prin Italia. Mă laşi, nene? Se pierde şi în tot felul de detalii care plictisesc, iar nu de puţine ori o dă de gard, inventând tot felul de chestii care nu s-au întâmplat în realitate.

– Vrei să spui că fabulează? Păi asta e literatura, Fănică. Ficţiune, tată! Nici jumătate din ce i-am povestit nu a păstrat. Restul a băgat de la el, ce vrei? A scris un roman, nu o biografie. Doar nu-ţi închipui că aş fi vreun personaj ilustru. Ori sunt şi nu ştiam? interveni Ionel.

-Nu eşti, dar ai vrea să devii poate. Te cam dai în stambă pe-acolo, printre rânduri.

Fane Vrânceanu stă întins pe recamier şi soarbe dintr-un pahar de vin, îndoit cu apă de canal. Trage apoi un fum din ţigara aşezată pe marginea scrumierei. Imediat îl apucă un acces de tuse şi îi vine să expectoreze. Flegma îi rămâne în gâtlej o clipă. O plimbă puţin prin gură, ca pe o bomboană, apoi o înghite. Priveşte în gol, ştergându-şi buzele cu vârful limbii, ca o mâţă sătulă. La auzul tusei, peruşul galben-verde, care stă cocoţat pe cărţile puse pe rama recamierului, îngălbenite de la tutun şi înălţate până aproape de tavan, îşi ia zborul şi se aşează pe unul dintre cele trei braţe ale lustrei de bronz. Îl urmăresc amândoi cu privirea.

-Poate că ar trebui să te laşi de fumat, zise Corban, care abia îşi mai stăpâneşte greaţa provocată de flegma înghiţită de prietenul lui de-o viaţă.

Gândul îi zboară pentru o clipă la scuipătoarea de tuberculos folosită de tatăl său într-un trecut îndepărtat. I se năzare că-i aude zuruitul pe duşumeaua vopsită a casei de pe strada Română, ca atunci când o împingea sub pat cu piciorul. Simte că nu-şi mai poate stăpâni voma din gât.

-Scuză-mă, dar barca veche face apă, adăugă, fugind spre WC.

E scuza clasică a marinarilor. În baie se sprijini de perete, aşteptând să-i treacă greaţa. Reveni în cameră, după ce aruncă puţină apă pe ochi.

Vrânceanu, prieten de-o viaţă cu Ionel Corban, e un om foarte bolnav. În 2008 a fost internat, nu se ştie pentru a câta oară, în spitalul TBC, unde a stat câteva luni sub tratament intensiv. La externare i s-a pus în vedere să-şi schimbe stilul de viaţă, să renunţe la alcool, dar mai ales la fumat. La rachiu a mai renunţat, dar l-a înlocuit cu vinul îndoit cu apă de canal. Apă curată nu a mai băut de foarte mulţi ani, din tinereţe, de când a devenit băutor profesionist. Bea zilnic doi litri de vin botezat, cum îi spune el, dacă nu iese în oraş. Dacă se duce la cârciumă, mai înghite câteva beri, niciodată mai puţin de trei. În ultimul timp iese însă mai rar. Pensia nu-i mai  permite, dar nici sănătatea. Oboseşte şi respiră tot mai greu. A slăbit foarte mult, iar părul aspru i-a albit complet. Faţa scofâlcită şi prelungă, ca de mârţoagă, cu partea stângă a feţei mutilată în tinereţe de un abces netratat care s-a spart, găurindu-i obrazul, dar mai ales sprâncenele groase, excesiv de stufoase, l-ar putea inspira pe un desenator să ilustreze o carte de poveşti cu căpcăuni. Pe vremuri Izu Bercovici, care nu-l înghiţea, îl poreclise Cap de Cal, dar nu a îndrăznit niciodată să-i spună aşa în faţă. În 2009, de parcă boala de plămâni nu i-ar fi fost de ajuns, i s-au perforat intestinele. Vreme de două săptămâni s-a chinuit, refuzând să consulte un medic, neputând să mănânce nimic, trăind numai cu apă. Soţia, de care se despărţise, murise mai înainte, iar cu soră-sa, singura rudă în viaţă, era certat. Noroc de prieteni. Aceştia au chemat o salvare şi l-au internat aproape cu forţa, apoi au anunţat-o pe soră-sa. Murea, dacă mai întârzia o zi. Ce l-au mai înjurat când l-au tăiat! Fratele dumitale a fost un nesimţit. A stat zile întregi cu rahatul împrăştiat în abdomen, de ne-a împuţit nouă salonul, a comentat doctorul care-l operase, nemulţumit de şpaga pe care i-o strecurase în buzunar Nuţa, sora bolnavului. După operaţie, Fane nu-şi mai revenea. Abia a doua zi, pe la prânz, când toată lumea era convinsă că va da ortul popii, s-a trezit. Acasă a stat liniştit o vreme, dar n-a durat prea mult ca să se apuce iar de băut. De ţigară s-a lăsat doar cât a stat pe masa de operaţie şi până a doua zi, când şi-a revenit, întorcându-se în ultima clipă de la hotarul unei lumi în care nu a lipsit mult ca să intre. Mereu spune că acolo era un zid care se pierdea în tării. Aştepta cică de mult timp, de o veşnicie parcă, în faţa unei porţi metalice, încastrată în zid, dar care nu se deschidea şi pace. Păcat, mai zice, că nu i-a trecut prin minte să se uite dincolo prin gaura cheii. Să fii atât de aproape de moarte şi totuşi să te întorci la viaţa asta de rahat, nu i se poate întâmpla oricui. Poate de aceea nici nu-i mai pasă. Nici de citit nu mai are chef, deşi are destule cărţi bune în casă. Mai toată ziua zace în pat cu televizorul deschis. Fumează, bea şi dezleagă rebus. Atât crede că i-a mai rămas. Toată viaţa a fost un nemulţumit, un negativist, un nihilist, un fel de Gică Contra, înjurând regimul comunist, ca majoritatea românilor de altfel. Paradoxal însă, la câţiva ani după revoluţie, scârbit de eterna tranziţie, mai supărat ca niciodată, devenise nostalgic după vremea lui nea Nicu. Suferinţa fizică îi ascuţise pesimismul, dându-i un motiv în plus ca să se lamenteze. Părea să fie ultimul, dar n-a fost să fie aşa. Alte boli aveau să-i strângă în chingi trupul, măcindu-l şi împuţinându-l. De cele sufleteşti, care îl chinuiau mai rău ca pe Iuda, nu sufla o vorbă. Ionel i le ştia şi pe acelea, dar se abţinea să aducă vorba de ele.

[1] Episodul este redat sumar în primul volum al romanului, Piaţa Veche.

Foto: Andi Spot