Rădăcini

În care parte mă vezi, mamă?
peste luncile cărei scrisori
nu ți-e plânsul, chemare,
iar tu, tătucă cui ai lăsat floarea
să ți-o zvânte, când pașii mei erau zare?

Copacilor răniți de mâinile copilăriei mele
cine le-a gustat hora, sau căror povești de iubire
au știut a le fi taină din scorburi?
a trecut cumva vreo iarnă care să-i adoarmă
în flaute de mătase, fermecate
și să le spună despre mine cuvinte-volburi?

Mâinilor, care au ținut doar soarele-n ele
câtor ceruri le-or fi fost fărâme de închinăciune?
și câtor stele nu le-or fi făcut pomadă
din tăcerea mea care șchiopăta într-o
ancoră ce-și secase marea.

Știi tu, viață? cum îți coceam grânele
în bujorii tinereții, călcând straiele
atâtor pământuri;
sau, cum învățam să pun doina
să sugă la sânu-mi, doar, doar
să nu uite că peste tot unde m-ai dus,
m-a durut într-o singură limbă,
și m-a înțepat un singur dor: de român!

Sursa foto: i.ytimg.com