Puzzle

Nu știu cum de s-au apropiat aceste ferestre

cu vedere la patul de odihnă al toamnei,

cum de s-au îmbrățișat,

comprimând între pereți

un vânt de zi și unul de noapte,

plutind pe deasupra tuturor lucrurilor.

Nu știu cum de au dat buluc

în caruselul întâlnirii cu sufletul.

Pe el, îl caut printre caii

alergând pe malul înserării,

pe el, îl ating din viața pământului,

ca într-un puzzle

în care lipesc fotografiile cu aripi,

văzute și nevăzute,

recompunând zilnic graiul semințelor,

după cum se decupează în priviri

tăcerile fugărite de năluci albe.

Câteodată, felinarele se aprind în

orașul ploilor,

alteori, se luminează de  întrebare,

iar eu acum,

în apa caldă din baie,

mă cufund ca într-o cristelniță,

exersând dezgolirea de umbre.