Prizonierul fără vise

 Un prizonier, grav rănit în război, cu tolba plină de vise, se târa spre viață, urcând și coborând scările blocului în care mă mutasem în urmă cu 21 de zile. Creierul meu devenise o veritabilă scenă de spectacole muzicale. Sunete de instrumente de pe rândul al patrulea și al treilea se amplificau, se amestecau, îmi răsunau în timpane, obligându-mă să-mi bag degetele în urechi și să-mi acopăr capul cu o beretă neagră. Dangătele de clopote, bubuiturile de tobe și dăngăniturile  gongului îmi interpretau requiemuri nesfârșite. În miezul unei nopți, soneria insistentă m-a obligat să părăsesc patul neodihnei. Cu greu am ajuns la ușa de la intrare. În prag mă aștepta vecinul de la etajul trei, singurul pe care îl cunoscusem în răstimpul în care îmi schimbasem locuința. Tipul rotofei, cu haine lălâi și puținul păr, pe care îl mai avea, zburlit, m-a privit cu ochii cât cele două rodii pe care le cumpărasem cândva de la supermarket, la ofertă, și mi-a vorbit precipitat:

—Ai văzut, vecine?

—Ce să văd? I-am răspuns năuc.

—Copacul din fața ferestrei.

—Ce-i cu el? l-am întrebat strâmbându-mă de durere.

—A rodit dresuri negre în plină iarnă, a mai apucat să spună, înainte de a relua neobosita-i cursă spre ultimul etaj, fără să-l intereseze reacția mea.

M-am întors în pat, hotărât să dorm în cele trei ore care mai rămăseseră până în zori. O explozie multicoloră m-a obligat să-mi trag peste ochi bereta neagră ce-mi strângea tâmplele. Un electrician privea spre panoul de comandă și încerca să aprindă ledurile colorate. Prin zidul opac am privit copacul ce-și strângea ramurile în semn de rugăciune. M-am frecat la ochi să alung himera care nu s-a lăsat dusă. Pe brațul din mijloc al arborelui, un dres negru făcea gimnastica de dimineață: joc de gleznă, pasul piticului, ridicare în poante și genuflexiuni. Lebăda executa echilibristică pe sârmă. Un picior se sprijinea pe creangă, celălalt flutura în vânt. Trupul i se unduia grațios în sunetul de oboi amestecat cu cel al trombonului și  al castanietelor.

—Stai, ai grijă, i-am strigat. Vezi să nu cazi și să-ți rupi aripile. Se apropie toamna. Trebuie să pleci spre alte zări mai luminoase.

 Toca și voaleta văduvei, agățate de partea de sus, lăsau descoperit un chip fără ochi și fără gură. Straiele aruncate una câte una în dansul lasciv alungau vrăbiile bătrâne ce  luaseră în stăpânire trunchiul acoperit de pielea brăzdată de riduri pudrate cu var.

—Încearcă să fugi! Nu vezi călăul ce te pândește după tulpina pomului? am avertizat-o în gând.

Chipul fără gură  și-a tras, rânjind, voaleta peste dovleacul de hallowen. Filmul lui Hitchcock mă făcea să uit durerea de cap. Savuram scenele de după perdeaua  ce-mi învăluia emisferele creierului dezvăluind  materia albă. Cu ochiul pineal vedeam lupta  dintre vrăbiile tinere și corpul de balet ce devenea din ce în ce mai crâncenă. După reprezentație, dresul negru a căzut sleit de puteri în balta formată de ploaia căzută astă noapte în care copacul își oglindea umbra destinului.  Dimineața, chipul prizonierului părea o hartă cu râuri adânci, cu dealuri acoperite de păduri, cu munți ale căror piscuri urcau până către frunte.

Mă mutasem în noul apartament din blocul cu trei etaje de la periferia orașului în urmă cu câteva săptămâni. Zgomotul străzii și munca de zi cu zi mă împiedicaseră să-mi cunosc vecinii. La un început de weekend, când m-am obișnuit cu atmosfera încărcată și doldora de zgomote ciudate, m-am hotărât să-i vizitez. Am sunat la apartamentul de vizavi, am bătut cu putere, aproape să sparg ușa, dar nu mi-a răspuns nimeni. Urcatul și  coborâtul scărilor, fără a întâlni pe cineva, mi-au răpit întreaga noapte. Abia spre dimineață, s-a deschis o ușă de la ultimul etaj.

—Ce faci vecine? L-am întrebat. Nu vii să privim războiul dintre vrăbii și lebedele negre din copacul din fața ferestrei mele?

Omul chel, cu ochii cât rodiile de la supermarketul din colț, m-a privit năuc.

—Vecine, nu mai arunc de mult dresurile negre ale neveste-mi, mi-a răspuns  trântindu-mi    ușa în nas.

            Prizonierul s-a retras  șchiopătând cu ranița goală de vise. Lumina violet i-a închis poarta stelară. Herghelii de cai sălbatici i-au invadat neuronii. Cămașa albă din tercot cu mânecile strâns înnodate la spate i-au sufocat orice sunet și i-au sugrumat orice mișcare. Pentru o vreme i-a lăsat pe alții să urce și să coboare scările.

Foto: Andi Spot