Prizoniera de lumină

Un atlet ducea spre mare tolba cu chibrituri arse,

Auzise că prin valuri se tot plimbă storuri trase.

Ar fi vrut să-și cearnă crezul peste ziduri de răcoare,

Avea cerul mărturie și-n ochi soarele-răsare.

Poate a plecat când norii  chicoteau din șapte arte

Ori săreau din stâncă-n vale răscolind izvoare moarte.

Orizontul se trezise înainte cu un ceas:

Să nu uiți, în șoaptă-i spuse, să mă-nchizi într-un popas!

Pe de-o parte treceau lespezi albe cât privirea seacă,

Astă seară voi purcede-n marea mea fără de arcă;

Oare drumul peste poduri mi-o aprinde felinare?

Cine știe poate țărmu-i pregătit de sărbătoare!

Dintre frunze plana vântul simfonia ceruită,

Altădată-ntreaga zare avea ramuri în suită.

Câteva raze-ndrăznețe și-au trimis gându-n urcare:

Doar nebunii-și duc cerneala în adâncul cel mai mare!

Lângă mine carul-rege mă urma fără să-mi spună

Că-mi purta în suflet setea și-nc-o pace cu furtună.

Am urcat fără să șovăi, nimeni nu m-a întrebat

Cât știam să merg prin veacuri. Aveam locul rezervat!

Dinastii de multe soiuri se-ntindeau ca într-o doară,

Trebuia să trec prin toate, doar era întâia oară!

Un actor își dresa visul, avea unul fantomatic

Și-nvățase bine rolul despre lupul singuratic.

Doi pescari de vreme bună se-ntreceau într-un oftat:

Doamne-am zis, există-n toate un destin îngândurat!

Mai departe-am mers prin zodii, le-am găsit lângă un foc,

Descântau de zor armura din misterul unui joc.

Am ajuns la miezul nopții, am venit dinspre aval;

Un străjer, la poarta mare, purta fracul roșu-pal.

Mi-a întins un braț albastru, avea pasul lung și greu:

Te aștept de-o veșnicie, eu sunt valul tău ateu!

Ce departe îmi sunt macii, aș fi vrut cu ei să vin,

Azi ogorul meu se-mbată într-o clipă de rubin.

Dar privește-i printre stele, fă-le-ndată rădăcină,

Tocmai ce-ai închis în tine prizoniera de lumină

Foto: Andi Spot