primăvara blândă

… îmi cad pe frunte fulgii grei,

acum la Alba din nou ninge,

îmi plouă tâmpla ghiocei

și primăvara mea mă plânge,

s-anină gândul ce-i grăbit

să soarbă-n pace ceai de tei

și poate că prin veac colindă

cu lacrimi primăvara blândă

miroase-a iarbă și-a descânt,

foșnește frunza printre muguri

plesniți în vintre roz de vânt

pe-un drum bătut cu leg-of-mutton,

m-aleargă gândul prin cascade,

mă duce-n zbor înalt de stol

și poate că din veac coboară

aceeași blândă primăvară

eu iar visez cărări prin astre

și iarăși sorb izvoare clare

pe-un câmp de luptă între fiare

și spori aduși de vânt prin lunci,

mă bate gând de lună plină

și vreau să uit de „beast of est”,

să poată ca din veac să vină

o nouă primăvară blândă